Oricât aş socoti, nu-mi ies mai mult de patru pseudonime pe care să le fi folosit în viaţa mea scriitoricească. Toate efemere, toate în paginile României literare. La un moment dat am publicat o rubrică de mici recenzii sub numele pe care, cu ajutorul colegilor, l-am inventat pe loc, Al. Ioanide. Ioanide de la Ioana şi Al. de la Alexia sau Alexandra, prenume care, la rândul lui, venea de la Alex (Ştefănescu): fiind de faţă, a ţinut să-mi fie naş. După ce am terminat cu recenzioarele, am uitat şi de pseudonim. Al doilea este cel pe care ni-l asumăm, pe rând sau simultan, pe ultima pagină, la comentariile de presă: Cronicar. Nu mai ştiu cine l-a ales, dar prima care i-a dat formă, spirit critic şi zâmbet a fost Adriana Bittel, apoi, după ce a dobândit personalitate, l-am preluat şi noi, ceilalţi. În fine, alte două pseudonime erau nume de autoare germane, cu care mi-am semnat, demult, nişte poeme. Eu, cea adevărată, apăream numai la "traducere". Era vorba mai degrabă de o substituire de identitate decât de una onomastică, dovadă că am publicat şi fotografiile aşa-ziselor autoare, alese din arhiva familiei. Ca jocul să fie complet, una era în costum de carnaval, ceea ce doream să sugereze ideea de mască, de rol, iar cealaltă, din acelaşi motiv, era într-un decor de teatru antic. După cum se vede, bagajul numelor mele de împrumut este firav, însă suficient ca să mă facă să meditez pe temă.

În vremurile în care scrisul era o meserie mai primejdioasă decât astăzi, fiindcă îţi putea aduce nu numai batjocura, ci şi oprobriul public, exilul, închisoarea sau chiar moartea, pseudonimul ţinea de arta camuflajului. Uneori se ascundeau sub gluga numelui care te face nevăzut şi îndrăgostiţii. Timidul Cercamon, de pildă, jongler gascon, autor de poeme trubadureşti, şi-a luat un nume care înseamnă în occitană "cel care a cutreierat prin toată lumea", cerquet tot lo mon. Françoi