Evenimentele politice care au premers celui de-al Doilea Război Mondial i-au preocupat şi pe destui scriitori, care nu numai că le-au consemnat, însă au şi reflectat asupra lor, ei fiind martori, în genere îndureraţi şi, în anumite cazuri, analişti, interpretându-le şi exprimându-şi cu deplină sinceritate opiniile, de obicei în jurnale şi uneori în corespondenţă.

Sigur, datele esenţiale sunt cunoscute şi ele ţin de domeniul istoricului care le priveşte "la rece", cu detaşare şi, pe cât e posibil, cu obiectivitate. Cu totul diferită este reacţia scriitorului. El dispune de alte instrumente de receptare, de alte antene, mai întâi, de sensibilitate. Evenimentele grave care, fireşte, i se impun şi lui, îi suscită emoţia, îl impresionează. El nu rămâne la faptul brut, la expunerea sintetică, spre a nu spune seacă, ci are o viziune a lui, personală, individualizând faptele şi reţine detaliile semnificative, ce nu fac obiectul istoricului. Scriitorul apelează la epitete, la caracterizări metaforice, discursul său e străpuns de izbucniri lirice, de revoltă, mânie, durere şi, pentru anii respectivi, de iluzii înşelate şi mai rar de speranţă. Bineînţeles că toate acestea variază de la un artist la altul, în funcţie de convingerile politice, care nu sunt întotdeauna aceleaşi, de structura interioară, de personalitatea fiecăruia. Au existat filofrancezi şi filogermani, bătrâni şi tineri; ei au avut în esenţă reacţii similare faţă de evenimentele tragicului an 1940, dar şi deosebite ca orientare, ca mentalitate, ca evoluţie.

Iată, spre exemplu, opiniile lui Gala Galaction din Jurnalul său, căsăpit de cenzură înainte de 1989, mai ales în paginile privind epoca la care mă refer. După invadarea Poloniei, Hitler i se părea scriitorului (vechi filogerman) că este "un uragan care va trece", deşi capacitatea lui de a fascina masele îl punea pe gânduri. Conştient de pericolul