Imi place, până la urmă, Urbancolia lui Dan Sociu. E una din foarte puţinele cărţi ale ultimilor ani care îmi arată un autor dispus să se reinventeze pe sine până în vârful unghiilor. Chiar asumându-şi un transfer neanunţat dinspre poezie către proză şi dinspre gălăgioasele jurii literare către liniştea civilizată pe care o asigură atât de fidelii cititori anonimi. Şi chiar jucându-se, dezabuzat şi inteligent, generos şi încrezător, cu tot prestigiul pe care l-a dobândit o dată cu cel dintâi volum publicat. Exerciţiul acesta presupune, din mai multe motive, o enormă victorie morală. Nu e uşor, când ai exact treizeci de ani şi o pagină de gardă plină de distincţii, să laşi, nonşalant, deoparte toate eventualele piste de sugestie melodramatică. Se cer, pentru aşa ceva, o remarcabilă artă a fugii de clişeele sentimentale şi o dispoziţie stilistică neîntrerupt ironică.

Sociu le are, din abundenţă, pe amândouă. Iar dacă am ezitat înainte de a-mi stabili simpatia pentru acest roman de nici 200 de pagini, am făcut-o cu gândul la autorul unor volume ca Fratele păduche sau Cântece eXcesive. Autor care pare să iasă cel mai şifonat de aici. În ceea ce-i priveşte carnea şi în cele ce-i privesc oasele, vreau să spun. Fiindcă altminteri, în ciuda mizeriei biografice în care personajul se scufundă, insistent, cu propria mână (aşa cum în desenele animate nu puţini eroi se salvează de la înec apucându-se zdravăn de guler), scriitura alertă şi limpede a cărţii autentifică, o dată în plus, un talent veritabil, egal distribuit pe genuri.

Înăuntrul cărţii, o lungă scrisoare pentru Pascal Bruckner; pe prima copertă, răspunsul, în reverenţe jucăuşe, al acestuia din urmă. Despre ce e vorba? Aparent, despre două poveşti de dragoste scufundate, narativ, una în cealaltă. Prima, puţin mai veche şi mai tristă, derulează câteva scenarii conspiraţioniste, care adună la un loc, într-o c