E o neghiobie să-ţi distrugi monumentele demodate politic! Ele trebuie să rămînă, pentru a ne aminti mereu cum am fost ieri. Sau pentru a păstra nefalsificată o parte din trecutul comun, pentru a ne cunoaşte vîrstele istorice.
1 Un soare pripit s-a tolănit peste satele din sud la acest sfîrşit de mai şi-o lumină ceruită a inundat văzduhul. Lumea a prins dintr-odată viaţă şi se mişcă de zor, care-ncotro. Pe un drum lăturalnic, cocoţată pe-o claie de iarbă abia cosită, o ţărancă de etate tomnatică îşi mînă domol calul înhămat la căruţă. Femeia ţine cu o mînă dîrlogii şi cu alta telefonul mobil, şi de acolo, de sus, vorbeşte cu aparatul la ureche. Animalul păşeşte agale, înmuiat de căldură, în timp ce stăpîna sa e concentrată la convorbirea telefonică. Poate că vreun fiu desţărat pe meleaguri străine a sunat-o s-o întrebe de sănătate, poate vreo fiică... Oricum, cineva răpus de dorul de casă.
O privesc lung şi melancolic, şi-aşa, abandonat pe bancheta din spate a maşinii, observ o puştoaică călare pe-o bicicletă, de al cărei cadru e legată o sapă. Aflată undeva pe la vîrsta majoratului, tînăra trage spornic la pedale, cu telefonul mobil lipit de ureche. O fi îndrăgostită, că prea radiază, prea e frumoasă în adîncul ochilor inocenţi!
Ce ţi-e şi cu ţăranii ăştia! S-au emancipat într-atît, încît au devenit mai toţi... teleţărani mobili.
2. Aproape de Scorniceşti, într-un luminiş scobit în crîngul de la marginea şoselei, stafia comunistă e încă vie. O seceră şi-un ciocan uriaşe, albe ca varul, stau falnic împotriva vremurilor de acum, de parcă l-ar aştepta pe nea Nicu. Ori cine ştie, pe urmaşul acestuia în ale stîngii adevărate, de care e atîta nevoie în famelica Românie.
Prezenţa hulitului însemn mă amuză, nu-mi creează idiosincrasii ideologice. Istoria noastră actuală are nevoie de el, cum are nevoie de