Ca să guşti volumul Sensuri metafizice ale crucii trebuie să îndeplineşti trei condiţii: să ai o elementară înclinaţie religioasă; să accepţi că intuiţiile teologice pot intra în morişca analitică a filozofiei; în fine, să admiţi că ştiinţa poate fi de folos în lămurirea unor gînduri care nu provin neapărat din felia experienţei concrete. Dacă împlineşti aceste cerinţe, drumul ţi-e deschis: vei asista la o suită de dialoguri precumpănitor teologice a căror izbitoare ciudăţenie stă în efectul pe care îl au asupra cititorului. Mai precis, starea de spirit pe care o aveai la începutul lecturii nu o vei mai regăsi-o la sfîrşit. Dispoziţia ţi se va schimba în urma unei fluctuaţii a cărei cauză stă tocmai în schimbarea de ton a protagoniştilor: treptat, încordarea unor intelectuali care constată că au tipare diferite de gîndire lasă loc seninătăţii cu care înţeleg să treacă peste deosebirile lor de viziune.

Aşa se face că, într-o primă etapă, citeşti cartea cu atenţia celui care urmăreşte o competiţie: te preocupă nu atît conţinutul, cît deznodămîntul încleştării dintre Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Apoi, pe măsură ce frunţile se înseninează, constaţi că spiritul de competiţie lasă locul unei atmosfere de diligenţă comună: efortul de a înţelege împreună o carte. Şi cum nici unul nu mai caută să-l convingă pe celălalt, ci doar să-l însoţească de-a lungul drumului comun, analiza cărţii Simbolismul crucii (1931) al lui René Guénon este chiar pretextul de care cei doi au nevoie pentru a-şi exprima ideile. Asta nu înseamnă că auspiciile sub care debutează dialogul ar fi putut fi mai liniştite: dimpotrivă, încordarea este binevenită, căci, fără tensiunea de la început, riscul ca tematica volumului să dea naştere unei lîncezeli discursive ar fi fost mare. Aşa însă, coliziunea petrecută în primele pagini încarcă cititorul cu o stare de spirit care îi menţine atenţia trea