Mircea Nedelciu urma să-şi boteze fetiţa. Era în 1988. Ne-am dus la un pescuit alimentar. Mircea l-a invitat şi pe Ştefan Bănulescu. Marele nostru prieten vedea tot mai prost, dar nu ţi-ai fi dat seama după cum mergea. Ne-am dus pe malul unei bălţi de lîngă Olteniţa. Era o zi călduroasă. Bănulescu şi-a ales un loc fără stuf, la distanţă de noi. Avea două lansete vechi şi două undiţe chinezeşti din lemn de piper. Mircea pescuia cu undiţa lui de bambus şi cu una de stuf, de la mine. Era o baltă de caras pe care se puteau face concursuri pentru ghinionişti pentru a-i vindeca de complexe.

Am plecat devreme de-acasă. Cînd a auzit că urma să-l luăm pe Bănulescu de acasă la o anumită oră, soţia mea, şoferul familiei, care avea o relaţie lejeră cu timpul, mă grăbea, să nu întîrziem. Ajungem mai devreme cu cîteva minute acasă la Bănulescu. Bătrînul prozator ne aştepta în stradă, îmbrăcat în vechiul său costum cărămiziu. Singura concesie pe care o făcea expediţiei noastre la pescuit era că nu-şi pusese cravata. Eu mă îmbrăcasem cu nişte pantaloni uzaţi şi cu o cămaşă care avusese zile mult mai bune. Pe drum, îl întreb pe Bănulescu dacă urma să avem şi vreo întîlnire literară la Olteniţa. Din cîte ştia el, nu, dar se ducea atît de rar la pescuit în ultima vreme, încît simţea nevoia să marcheze şi vestimentar acest eveniment. Şi, mai era ceva, ne întîlnim cu oameni. Dvs. sînteţi tînăr, îmi spune. Vă ajunge un zîmbet pentru a compensa o ţinută mai puţin supravegheată. El nu mai avea acest privilegiu. Mi-am adus aminte de întîlnirea noastră din ultimul meu an de studenţie, cu zece ani în urmă. Atunci îl rugasem să mă primească acasă. Nu publicasem nici o carte. Mi-a răspuns la telefon cu o politeţe care mi-a dat aripi. A doua zi m-a întîmpinat îmbrăcat în costum. Pregătise o sticlă de coniac franţuzesc pentru această întîlnire, iar la plecare mi-a dat cu dedicaţie cărţile s