Puţin timp ne mai desparte de startul Campionatului European de fotbal, iar naţioanala noastră se face remarcată mai mult prin accidentări şi declaraţii optimiste din partea jucătorilor. Televizoarele sunt luate cu asalt de deontologii fotbalului, care nu creditează România cu prea multe şanse, dar, fie vorba între noi, nici nu trebuie să fii mare ziarist sportiv să îţi dai seama că o grupă cu Franţa, Italia şi Olanda nu e tocmai uşoară.
România merge la Euro cu o trupă în aparenţă defensivă, având doar patru atacanţi şi mulţi fundaşi. Nu ştim ce gândeşte Piţurcă în privinţa strategiei, dar momentan trebuie să mergem pe mâna lui, la fel cum el şi jucătorii se vor face direct responsabili de rezultatele obţinute în meciurile oficiale.
S-a vorbit, de asemenea, foarte mult despre convocarea unor jucători ieşiţi total din formă, precum Bănel Nicoliţă sau Moţi. Poate că au dreptate cei care afirmă că, la naţională, selecţia se face în funcţie de impresar, pentru că, din câte observăm, firma fraţilor Becali este stăpâna tricolorilor, iar cei care nu au contracte cu ei nu prind loturile mari. Situaţia este asemănătoare cu cea dinainte de revoluţie, numai că atunci alţii făceau jocurile, iar provincialii ratau naţionala în funcţie de interesele de partid.
Dintre adversarele din grupa noastră, francezii par de departe cei mai periculoşi, în opinia mea. Noroc cu antrenorul lor, care a demonstrat de multe ori că este oaia neagră din echipă. Însă, să aliniezi un lot de 23 de oameni şi să îţi rămână pe dinafară jucători precum Trezeguet, Flamini, Cisse, Mexes sau Ben Arfa înseamnă că eşti o forţă fotbalistică.
Despre italieni, nimic nou. Toată lumea îi vede principalii candidaţi pentru dubla absolută pe care o poate atinge o naţională la acest nivel. După ce a câştigat Campionatul Mondial acum doi ani, „squadra azzurra“ vine pe cai mari la Euro, dar poate da g
