L-am găsit pe Boby Cacoveanu în holul de la intrare şi, o săptămână întreagă, vădit la curent cu plecările şi sosirile mele, m-a aşteptat aproape în fiecare zi. De la a doua vizită avea deja tabieturile lui: se înfunda în colţul canapelei cu o plăcere nedisimulată, păstra pardesiul la îndemână pentru cazul în care s-ar fi văzut nevoit să-mi rejoace scena demnităţii ultragiate, bea dintr-o înghiţitură câteva cafele fără zahăr, fuma, scotea la răstimpuri din buzunarul de la piept un carnet cu coperţile maronii mototolite, îl consulta sau nota câte ceva, şi vorbea. Fără întrerupere, hohotind la răstimpuri, abia de reuşeam să strecor câteva remarci de circumstanţă.

Nu mi-am dat seama decât după a doua sau a treia vizită că-mi căuta compania, obligându-mă de-a dreptul să-l invit să urce, nu atât pentru că regăsise în mine un ascultător indulgent, cât pentru a nu fi singur într-un moment în care presimţea - sau ştia deja - că existenţa sa era la o răscruce.

Ne găseam, de fapt, amândoi într-un moment de răscruce şi, chiar dacă prăpastia care ne despărţea avea să devină curând un abis, chiar dacă delirul său de megaloman şi de mitoman sfârşea după câtva timp prin a mă agasa - şi atunci înţelegea că trebuie să plece, şi pleca mohorât - orele petrecute împreună în acea săptămână sunt una din amintirile ce continuă şi azi să mă tulbure prin intensitatea lor.

Tot în acele zile am descoperit că eleganţa sa, cu care mă interpelase totdeauna, ţinea mai mult de grija minuţioasă cu care-şi întreţinea, purta, schimba şi combina ca într-un joc de cărţi îndelungt exersat cele trei costume, cămăşi, cravate şi pantofi. Cât despre pardesiul cu guler de astrahan, probabil unic la Montréal, păturit neglijent într-o seară cu eticheta în afară, fusese fabricat în România de bună seamă pe vremea când avea pistol în dotare şi acces la depozitele de confecţii pentru export. @N_