In volumul al III-lea există două proze derutante, o altă consecinţă a schizoidiei auctoriale, sub semnul căreia evoluează întreg romanul. Ele sunt Vântul de martie şi Fuga.
Dacă orientăm vârful compasului spre Vântul de martie, tendenţiozitatea romanului e frapantă; dacă îl aşezăm pe Fuga, Cronica de familie este un recviem.
Viziunea asupra aristocraţiei din Fuga se sprijină pe câţiva dintre pilonii centrali ai imaginarului scriitorului. Morbul autodistructiv al acestei lumi este asemănător cu una dintre spaimele profunde ale autorului: tendinţa spre exces şi, ca revers, sentimentul spleen-ului. O formă de manifestare a complexului pielei de sagri. În Fuga, atmosfera de crepuscul a lumii aristocraţiei este dublată de o spaimă secretă în faţa zădărniciei. Tragedia se produce în surdină.
Pe fundalul crepuscular al lumii aristocratice, marcat de întâlnirile regulate la Şerban Lascari ale manechinelor celor care fuseseră "boierii vechi", declinul dramatic, dar cinic al acestui univers este încapsulat în careul amoros Cezar Lascari/Gabi Ionescu/Alexandra Lascari/Ionel Haralamb.
Contemplând starea abulică a lui Cezar care, după a doua ieşire din închisoare, o descoperă pe Gabi fugită în străinătate cu un alt amant, Alexandra are sentimentul zădărniciei, al înstrăinării de propriul cuplu, de propria fiinţă interioară, de lumea în care trăieşte: "Doamne, scapă-mă de josnicia asta! Liberează-mă, Doamne, de chinul ăsta! Nu mai pot, nu mai pot, ajunge, Doamne! M-ai bătut destul! (...) Ajunge Doamne! Am înţeles! Lasă-mă! (...) Ajunge Doamne! Am înţeles! Iartă-mă!" (p. 383). Femeii îi rămâne interzisă până şi efemera fericire de a-şi reconstrui, departe de ţară, o viaţă şi aşa sleită: cei doi sunt ucişi la graniţă, chiar de călăuzele lor. Mor fără să se zbată. Recviemul este dublat de viziunea existenţialistă: înstrăinaţi de ei înşişi şi de trecutul lor,
