E film sau teatru? Ce vrea von Trier de la spectator şi de la propria sa creaţie? Prin ce suplineşte lipsa decorurilor fastuoase ori a cadrelor de exterior care să-ţi taie răsuflarea? Prin poveste şi prin jocul actorilor. Tot ceea ce e în minus la capitolul scenografie îşi regăseşte un plus în text, în emoţia pe care atipica peliculă o stârneşte în privitor.

Dogville, filmul danezului difuzat la Pro Cinema pe 31 mai de la ora 23, nominalizat la Palme d’Or în 2003 şi la César un an mai târziu, mizează pe întoarcerea la lucrurile simple, în detrimentul strălucirii hollywoodiene. Von Trier respectă şi aici parte din decalogul Dogmei 95 şi face un apel la imaginaţie. Nicole Kidman, Lauren Bacall, James Caan şi Paul Bettany fac echipă pentru un film care testează rezistenţa valorilor umane.

După ce a câştigat Oscarul cu rolul din The Hours, Kidman le-a demonstrat, încă o dată, scepticilor, că ştie să joace. Şi-a asumat riscul de a face un film atipic cu Lars von Trier, despre care mărturiseşte că nu e cel mai comod partener de lucru. „O zi este de basm, următoarea de coşmar, atunci când lucrezi cu Lars. Într-o zi este delicat, în alta te biciuieşte emoţional, în funcţie de ce sentimente vrea să scoată din tine.

Nu-ţi dai seama pe moment ce ţi se întâmplă, dar după un timp realizezi ce putere are asupra ta”, spune Nicole despre metoda daneză de a-ţi motiva actorii. Întrebată într-un interviu cum a suportat chinurile la care Grace, eroina ei, era supusă în film - înlănţuită, bătută şi transformată în sclavă -, Kidman îşi aminteşte: „Pentru mine a fost o surpriză, pentru că nu am ştiut ce urma să se întâmple. Mă gândeam că o să ne prefacem şi că scenele vor părea false, dar chingile au fost reale şi am simţit şi eu umilinţa lui Grace”.

Plin de referinţe biblice şi religioase, Dogville fascinează, paradoxal, prin gesturile de o cruzime perfectă