Spusele copiilor... Copiii vorbesc mai mult, mai felurit, mai expresiv decat oricine. Daca frazele sunt stangace ori nu-si gasesc cuvintele, deseneaza; daca nu le ies desenele, arata cu mainile prin aer ceea ce vor sa exprime; daca nu pot descrie, mimeaza. Prin rostire ori prin scris, prin desene sau prin joc, prin gesturi si grimase, prin zambet, ras sau plans, prin cantecele fredonate fals ori sunete ca ale unor mici salbaticiuni, copiii spun mereu ceva. I-am lasat sa vorbeasca si aici, ca un fel de dar de ziua lor, si, in chip de prefata la ceea ce zic ei, am alcatuit un alfabet suigeneris, injghebat din amintiri de-o schioapa.
Animale. Cele pe care le cunosc copiii crescuti la oras. La 5-6 ani, fiica mea si colegii ei de gradinita desenau gaini cu patru picioare. Un alt copil, "baiat de oras", vezi bine, ajunge pentru prima data la bunica lui de la tara. N-are habar de cuvinte precum ograda sau poiata, cotet ori grajd. Si atunci, face apel la propriile-i referinte culturale si numeste, inspirat si candid, cotetul de pasari "garajul puilor".
Ala. "Acela", il indrepti tu, plina de grija pentru educatia lui. O data, de doua ori... din ce in ce mai rar, cand iti aduci aminte. Pentru ca, in restul timpului, si tu zici ala, aia, asta si astia si, uneori, chiar scrii asa.
A. Pana invata sa se descurce prin haosul de neinteles al existentei a doua litere pentru acelasi sunet, scriu tot felul de dracii. Of, temele din clasa intai...
Bani. "Mami, vreau si eu sa cumpar niste bani..."
Case, corturi, cuiburi - construite prin toata casa, ca niste amintiri inefabile ale unei alte varste a omului, ale unor alte vremuri, traite in mici pesteri, mici colibe, mici vizuini. Si asa iau nastere, din bete, cearsafuri si scaune, niste mici adaposturi pe masura lor, a copiilor, in care parintilor - invitati insistent "sa vina inauntru" - abia le i
