Donumentul naţional al comunei era învăţătoarea cea bătrână, o femeiuşcă mică şi slabă pe care o ştiau dintotdeauna fiindcă îi învăţase alfabetul pe toţi, copii fiind, dar şi pe copiii copiilor lor, şi acum trăia singură într-o căsuţă puţin în afara localităţii; trăia cum putea din pensie doar că, atunci când trimitea pe cineva să-i cumpere cincizeci de grame de unt sau de carne sau alte lucruri de-ale gurii, i se cerea să plătească cincizeci de grame, dar i se dădeau mereu două sau trei sute de grame.

În privinţa ouălor o păţise însă, căci chiar dacă o învăţătoare are două sau trei mii de ani şi a pierdut noţiunea de greutate, atunci când cere două ouă şi i se dau şase, îşi dă seama fără doar şi poate. Fapt e că doctorul a pus capăt necazului, fiindcă într-o zi când a întâlnit-o i-a spus că nu arăta deloc bine şi a început s-o descoasă, drept care i-a prescris să renunţe la ouă.

Bătrâna învăţătoare îi punea la punct pe toţi, până şi don Camillo căuta s-o ocolească, fiindcă, din ziua în care din nefericire câinele lui sărise în grădina doamnei Cristina, răsturnându-i un ghiveci cu muşcate, ori de câte ori bătrâna dădea cu ochii de el îl ameninţa cu bastonul, strigându-i că există un Dumnezeu şi pentru preoţii bolşevici.

Nu putea să-l înghită pe Peppone care, copil fiind, venea la şcoală cu buzunarele doldora de broaşte, păsăruici şi alte porcării, ba chiar într-o dimineaţă venise călare pe o vacă, împreună cu nerodul de Brusco în rol de rândaş. Ieşea din casă foarte rar şi nu vorbea niciodată cu nimeni, căci urâse de când se ştia bârfa, dar când i s-a spus că Peppone devenise primar şi scria proclamaţii, n-a rezistat şi a ieşit.

Ajungând ea în piaţă, s-a oprit în faţa unui afiş lipit pe zid, şi-a pus ochelarii şi a citit tot, de la cap la coadă, încruntându-şi sprâncenele. În cele din urmă şi-a deschis geanta, a scos creionul roşu şi albastru,