Exista si in arta, ca si in psihologie, un mecanism secret de recunoastere a unor prevalente din fondul subteran al subiectului. Ce actioneaza cu varsta. Un fel de pattern aflat in adancul insondabil, o dominanta care, la omul obisnuit, cand si cand iese la lumina, intr-o emergenta turbionara cu durata foarte scurta. Trebuie doar sa fii atent cand are loc aceasta tasnire. Si sa te intampli pe acolo, spre a o inregistra. Artistul, mai ales el, are insa, o data, privilegiul de a-si prelungi aceasta durata si, dupa aceea, harul de a o desemna. De a o consemna. Sau, pur si simplu, de a o semna.

Claudia Popescu isi descopera, cu fiecare varsta, cate un vector al semetiei de a privi. Aflata la a saisprezecea personala*, abia acum pare ca si-a descoperit tihna, in sfarsit, de a se autoadmira in liniste. Absolventa de scenografie, in 1983, a peregrinat ani buni printr-un univers schimbator, marcat de spectacole de muzica si balet, de scenografie si costume pentru lungmetraje si seriale TV, de fashion design si de ilustratie si grafica pentru publicatii literare. Apoi, din anii '90 incoace, a calatorit mult (Italia, Germania, Austria, Japonia, Grecia). Ceea ce i-a facilitat intoarcerea, incet-incet, la usurinta de a-si regasi pornirea narcisista pe care poate ca doar si-o banuia. Mai intai, prin viziuni abstracte incarcate de sensibilitatea explicita a pregnantei feminine (Metamorfoze, Femeia cu vioara, Interferente, Geneza sau Femeia-forum).

Acum, lucrarile expuse ne conving ca artista se afla intr-un teritoriu nou. Cel al introspectiei reflexive. Chipul sau capata o precizie vitalista si se oglindeste in fiecare tablou. In fiecare peisaj, in fiecare marina, in fiecare stralucire a cate unui minuscul port grecesc, in maretia fanata a fiecarui palazzo din laguna veneta. Desi ciclul se intituleaza Mare si pamant, elementul neptunic precumpaneste. El dizlo