In contra programului "optzecist" al poeziei tranzitive, Nichita Danilov a făcut de la bun început o lirică simbolică, vizionară şi reflexivă. El a preluat din întreg arsenalul postmodernist (poate şi din versurile lui Geo Dumitrescu) o anumită detaşare "tehnică" de propriile viziuni, împrumutate unor personaje şi expuse într-o ramă colocvială. Poetul şi le asumă, însă nu la suprafaţa textului, ci la un nivel mai profund, în care identităţile, persoanele, măştile contează mai puţin sau deloc.

De aici pornind (şi aici ajungând), întrebările fundamentale şi adevărurile ultime apar în pagină, adesea, prin monologuri şi dialoguri care să facă acceptabilă metafizica. Autorul o percepe direct, dar o filtrează constant în versurile sale, aducând-o în registrul existenţial cotidian, în gesturile, faptele şi replicile de toată ziua. Tensiunea dramatică şi insolitul reprezentărilor sunt astfel asigurate. Iată, în Centura de castitate, două dintre cele mai ilustrative poeme: "Un râu orb merge pe stradă;/ în urma lui clipocesc undele/ împrăştiindu-se pe la răspântii:/ nu rămâne nici un loc neacoperit,/ nici unul necălcat de picioare.// Undele curg peste paşi/ şi peste glasuri înserate:/ râul orb se opreşte la semafor/ picioarele sale încălţate/ în pantofi de mort pipăie asfaltul./ Trecătorii îl iau de mână/ şi-l ajută să treacă pe celălalt trotuar,/ spunându-i: ŤLuaţi-o pe aici,/ domnule Lethe, pe aici... La dreapta/ sunt casele noastre şi copiii,/ la stânga umbrele şi morţii...ť" (Un râu); "În preumblările mele nocturne/ merg pe străzi (mereu în pantă)/ însoţit de două cărămizi:/ ŤIubitele mele mâini, le zic,/ de când v-aţi transformat astfel?ť/ Iar ele chicotesc,/ aruncând ocheade ciudate una alteia:/ ŤDe când construieşti/ şi construieşti şi nu mai/ termini de construit/ ce-ai început... De atunci ne-am transformat/ în cărămizi şi tăbliţe de lut ars,/ pe dosul palmelor