• BUCUREŞTIUL MEU IUBIT
În 1800-1820, Dîmboviţa era o apă limpede, care potolea setea celor care apreciau calităţile apei “feruginoase”. Totodată, era şi sursa principală de alimentare cu apă a bucureştenilor care n-aveau fîntînă în curte.
“Dîmboviţă, apă dulce/Cin’ te bea nu se mai duce...” spune un vechi cîntec închinat rîului care străbate Capitala. O călătorie pe cheiul Dîmboviţei poate fi astăzi plăcută, dar “decorul” din albia rîului (diverse deşeuri aruncate din loc în loc) îţi lasă un gust amar. Chiar dacă apa care ajunge la robinete din Dîmboviţa (pentru că o parte a oraşului primeşte apă şi din rîul Argeş) este captată prin staţia de la Arcuda, la o distanţă considerabilă de Bucureşti, totuşi, imaginea rîului care traversează oraşul nu poate fi una de neglijat! Dîmboviţa este de altfel un “obiectiv” important, mai ales că, multă vreme, la începuturi, Capitala a fost cunoscută drept “Cetatea de pe Dîmboviţa”. O Dîmboviţă curată, cel puţin în perioada anilor 1800-1820.
VADURI. Din însemnările scriitorilor care au copilărit în Bucureşti în prima jumătate a veacul al XIX-lea putem afla că bucureştenii care nu aveau fîntînă în curte apelau la sacagii pentru a-şi umple butoaiele cu apă. Cei care locuiau în stînga şi în dreapta Dîmboviţei beau apă chiar din rîul curat. În cîteva locuri, numite vaduri (bazine alimentate cu apa care se scurgea în Dîmboviţa din cîteva izvoare subterane cu apă limpede), sacagiii îşi umpleau sacalele şi porneau pe uliţele oraşului, unde vindeau apa în doniţe, la preţuri mici. Strigau cît îi ţinea gura: “Aaapă, oop, apă de băut”!
Dîmboviţa din perioada anului 1800 n-avea o albie care să o distanţeze de locuinţe, ci se prelingea pe lîngă ele. Rîul avea cursul strîmb, întortocheat, precum configuraţia străzilor şi a clădirilor aşezate după bunul plac, fără să se ţină cont de v