Un merit deosebit l-a avut, pentru fizica modernă, experienţa profesorului Dragomir Hurmuzescu, unul dintre colaboratorii cei mai apreciaţi ai soţilor Curie. La mijlocul secolului al XIX-lea, la Bucureşti avea să se nască una dintre cele mai proeminente personalităţi ştiinţifice ale României.

Un merit deosebit l-a avut, pentru fizica modernă, experienţa profesorului Dragomir Hurmuzescu, unul dintre colaboratorii cei mai apreciaţi ai soţilor Curie. La mijlocul secolului al XIX-lea, la Bucureşti avea să se nască una dintre cele mai proeminente personalităţi ştiinţifice ale României.

Dragomir Hurmuzescu a văzut lumina zilei în primăvara anului 1865, în familia lui Martin, funcţionar modest la poştă, şi a Profirei. Studiile primare, gimnaziale şi liceale le-a urmat în Capitală. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe în cadrul Universităţii din Bucureşti. În 1887, şi-a încheiat studiile superioare la secţia fizică-matematică, apoi a plecat la Paris pentru a se înscrie la doctorat la Universitatea Sorbona.

SUCCES DUPĂ SUCCES. În această perioadă, Hurmuzescu a avut ocazia să cunoască personalităţi ale fizicii europene – Joseph Bertrand, Louis Pointcare şi Gabriel Lippman.

În 1890, după ce a obţinut licenţa în ştiinţe fizice ca şef de promoţie, românul a fost primit să lucreze la laboratorul de cercetări al lui Lippman. Înconjurat de o echipă specializată şi îndrumat de profesorul său, cercetătorul român a descoperit, în această perioadă petrecută la Paris, dielectrina (un izolant alcătuit pe baza unui amestec de sulf şi parafină, folosit în construcţia electroscoapelor), dinamul cu voltaj mare şi electroscopul Hurmuzescu (aparatul a fost folosit de soţii Curie în 1899 în primele lor experienţe asupra radiului. În 1903, Henri Becquerel a utilizat electroscopul Hurmuzescu în cercetări de radio