In primavara aceasta au sosit graurii, parca mai multi ca oricand!

Au poposit in gradina noastra si a vecinilor, ciripind veseli toata ziua si ciugulind semintele si firimiturile de pe jos. Sosirea lor mi-a amintit de o intamplare de acum cinci sau sase ani. Langa poarta aveam un mar mare, batran, cu o coroana bogata, in care-si faceau cuiburile o multime de vrabii. Marul era varatec si facea mere din doi in doi ani. Atunci cand rodea, era incarcat de fructe dulci-acrisoare, din care ne infruptam toata vara. In tulpina groasa si scorburoasa isi facuse cuibul o familie de grauri. In fiecare an, iesea cate un rand de puisori galagiosi, pe care parintii, neobositi, ii hraneau toata ziua. Erau foarte curati. Pentru nevoile lor, ieseau in afara cuibului, asa incat la baza tulpinii, pe pamant, era multa mizerie, dar ii iertam, pentru ca graurii erau, intr-un fel, ai nostri. Apoi, intr-o zi, puii au inceput sa iasa la zbor. Erau marisori si bine hraniti, iar parintii grauri, peste masura de atenti cu educatia odraslelor, ii insoteau la lectiile desfasurate deasupra gradinii. Intr-o zi, cerul s-a umplut de nori negri si s-a dezlantuit o furtuna cu ploaie torentiala, insotita de fulgere si tunete care ne ingrozeau. Deodata, in tot acel vacarm, s-a auzit un bubuit si un trosnet puternic. Batranul mar a fost fulgerat si rupt de la mijlocul tulpinii. Durerea mi-a cuprins inima. Parca se rupsese ceva si in mine. Marul nostru nu mai era! Disparuse si, odata cu el, disparuse si casuta graurilor. Cand s-a potolit furtuna, am iesit afara si am vazut pasarile zburand galagioase, nestiind ce s-a intamplat. Fusesera plecate dupa hrana in timpul furtunii, si acum constatau dezastrul. Ciripeau nedumerite si au ramas in ramurile marului prabusit toata noaptea. In dimineata urmatoare s-au mutat pe ramurile nucului, de unde priveau cu durere la marul care disparea, de asta data t