Fiica lui Amza Pellea spune că moartea nu poate să ne despartă de cei pe care îi iubim cu adevărat. Oana afirmă că va vorbi toată viaţa despre părinţi, care i-au schimbat viaţa, prin exemplul lor. Sursa: Zoltan Lörencz

După „Mă tot duc“, de la Teatrul Foarte Mic, ai revenit în forţă, la Metropolis, în spectacolul „Buzunarul cu pâine“, după piesa lui Matei Vişniec.

Oana Pellea: „Buzunarul cu pâine“ a fost o experienţă, ca şi „Mă tot duc“, amândouă spectacolele au fost jucate mai întâi în străinătate, apoi în România. „Buzunarul...“ îl jucăm, eu şi Mihai Gruia Sandu, de vreo doi ani în limba franceză. Eram foarte curioasă de reacţia publicului român, care e cu totul alta decât cea a publicului de afară. În străinătate, se râde mult mai mult. Pentru români nu e acelaşi lucru, românii se recunosc în poveste şi râd cu amar.

Unde te duci în „Mă tot duc“?

Şi „Mă tot duc“, şi „Buzunarul cu pâine“ vreau să însemne cu adevărat ceva. Nu mă interesează ca spectatorul să spună „Oana Pellea e o bună actriţă“. „Mă tot duc“ afirmă că eu cred în iubire, deschidere, sensibilitate şi în emoţie. Cred că e bine ca un om să urmeze drumul ăsta al sensibilităţii. Unde mă tot duc eu personal? Spre Dumnezeu...

Ce înseamnă „Buzunarul cu pâine“?

„Buzunarul cu pâine“ e despre altceva. Oricât de cinic ai fi, şi oricât de negativist ai fi, n-ai cum să nu te deschizi în final. Ador personajul meu din „Buzunarul...“. Eu întotdeauna am fost îndrăgostită de ultimul personaj. Însă acum sunt amorezată rău de el. Personajul meu e nihilist total, n-are deloc deschidere, de aceea l-am ales să-l fac aşa. La final, el demonstrează însă că automat trebuie să te deschizi, altă soluţie nu există. Oricât de mult spui „Nu“, termini tot printr-un „Da“. E o întoarcere de unghi, care te obligă la asta. Cred că un om, în drumul lui spiritual, oricât de cu „Nu“ e