Emoţiile provocate de debutul Europenelor de fotbal bat puternic la uşă, iar ca român n-ai cum să nu le simţi. Sursa: EVZ
Toată Europa se pregăteşte de show-ul din Austria şi Elveţia. După opt ani de umilinţe, noi, românii, tragem în piept aerul speranţei şi refacem în gând traseul Greciei spre titlul european de-acum patru ani. Dacă au putut ei, foştii colegi de Cupă Balcanică, de ce n-am putea şi noi?
Echipa EVZ a plecat la Euro cu o săptămână înainte de startul întrecerii. Prima graniţă în drumul spre Vest: Ungaria. „Stingeţi ţigările, opriţi muzica, scoateţi paşapoartele, nu înjuraţi că ăştia înţeleg, declaraţi laptopurile şi aparatul foto!“, erau cuvintele pe care le rosteam între noi, la intrarea în vamă, acum câţiva ani.
De la aderarea la UE, totul s-a schimbat. O unguroaică frumoasă ne întâmpină în româneşte: „Bună ziua!“. Ne întreabă unde mergem. Răspunsul nostru face ca bariera care ne bloca drumul spre Euro să se ridice aproape instantaneu. „Nu e nevoie de control la bagaje, sunt jurnalişti“, strigă fata, în maghiară, spre doi colegi de-ai ei, care tocmai terminaseră de puricat o maşină cu numere de Italia în care se vorbea româneşte cu accent moldovenesc.
Ungurii nu par invidioşi pe faptul că noi mergem la Euro, iar ei stau acasă. Au şi uitat probabil de când naţionala lor n-a mai jucat la un turneu final. De peste 20 de ani, Ungaria lipseşte de la competiţiile majore. Generaţia lui Peter şi Laszlo Disztl, a lui Esterhazy şi Detari a fost ultima care a dansat la un mare bal. Era în 1986, în Mexic. În cei 22 de ani care au trecut de atunci, ungurii au avut alte priorităţi, cum ar fi construirea de autostrăzi, dezvoltarea economică sau integrarea în Europa. În ceea ce priveşte fotbalul, acesta a rămas în plan secund. Cel mai bun exemplu? Maghiarii şi-au exilat cea mai iubită echipă, Ferencvaros, în liga a
