Creşterea economică record anunţată de Institutul Naţional de Statistică pentru primul trimestru, de 8,2%, cu 0,7% mai mult decât estimările celor mai optimişti analişti economici, a adus iar în prim-plan, pentru a nu ştiu câta oară, problema "sursei" de vigoare a economiei locale. Dacă este vorba despre consumul populaţiei nu e bine pe termen lung, pentru că duce la inflaţie şi la creşterea deficitului comercial prin importurile masive. Dacă e din construcţii e binişor, dar nu poate ţine prea mult (exemplul Spania este elocvent). Cu industria e ceva mai simplu. S-a cam vândut ce era de vândut, cu riscul, asumat sau nu, de a transforma giganţii de tablă în giganţi de oţel şi sticlă, complexuri imobiliare adică, iar străinii fac ce ştiu ei mai bine: bagă bani ca să scoată mai mulţi bani. Pe piaţa serviciilor principala problemă e lipsa de concurenţă, dovadă că acelaşi tip de serviciu, deşi rămâne la fel, e din ce în ce mai scump.
Unde e agricultura? Anul trecut nu prea a fost. Natura, sau mai bine spus surprinzătoarea lipsă de previziune a agricultorilor şi a administraţiei de a preveni excesele naturii, a dus la situaţia în care, pentru prima dată, acest sector a fost depăşit de cel al construcţiilor. Asta la o populaţie de circa 10 milioane de români care trăiesc în mediul rural şi în prezenţa unei fiscalităţi destul de relaxate.
Este anormal ca astăzi un stat ca România să se bazeze pe agricultură pentru a creşte economia. Este la fel de anormal însă ca an de an calculele de acasă, adică de atunci de când se face bugetul, de când se fac proiecţiile macroeconomice, să fie date peste cap de secetă sau de inundaţii.
Am putea asista, atipic pentru statele dezvoltate, şi (poate) tipic pentru noi, la o evoluţie inversă. Adică după ce am produs un milion de telefoane Nokia la Cluj, după ce avem doi mari constructori auto care vor face din 2010 pes
