Tzara la Zürich: “Apa Diavolului ploua pe ratiunea mea” Pentru poetii si artistii avangardisti, creativitatea, imaginatia poetica, libertatea spirituala, calatoriile onirice erau mecanisme mentale care se cereau nu doar incurajate si “biciuite”, dar si explorate. Oniromani prin definitie, ei nu au fost straini de metodele artificiale de provocare a “libertatii totale a spiritului” (formula lui André Breton, Manifestul suprarealist, 1924). In episodul trecut, am scris despre relatia lui Ion Vinea cu narcoticele, inceputa probabil in 1924 sub influenta lui Ion Barbu - concitadinul sau din Giurgiu. In 1915, el se despartise de prietenul sau Tristan Tzara, plecat la studii la Zürich. In epoca “insurectiei de la Zürich”, experientele anarhice practicate de artistii radicali si atmosfera agitata a happening-urilor dadaiste se potriveau cum nu se poate mai bine cu excitantele si stupefiantele care se gaseau la liber prin marile orase europene. “Noi afirmam VITALITATEA fiecarei clipe, antifilosofia acrobatiilor spontane”, clama Tristan Tzara intr-un manifest (Proclamatie fara pretentii, Zürich, 1919). Orasul Zürich era pe atunci (si a ramas pana astazi) una dintre capitalele europene ale drogurilor. In epoca primului razboi mondial, era “unul dintre locurile de unde radia suveranitatea cocainei”, spunea Ernst Jünger1. Or, in ceea ce priveste consumul de cocaina in acei ani, Jünger era un connaisseur, deci poate fi crezut pe cuvant. In Memoriile sale, Richard Huelsenbeck descrie Cabaret Voltaire ca pe un spatiu invaluit in “nori grosi de fum” si cu “un miros de cenusa caustica”. La randul sau, in 1916, Hugo Ball scrie in jurnalul sau despre un sentiment de “extaz indefinit” care ii lega pe participantii la seratele de la Cabaret Voltaire. “Se pare ca betia nu era intotdeauna datorata alcoolului”, scrie Leah Dickerman, una dintre organizatoarele recentei expozitii Dada (Paris,