Intre ratele mari de prezenta la urne de la inceputul anilor ’90 si absenteismul de astazi se intinde o istorie politica si sociala traumatizanta. Reteta electorala romaneasca - mult spectacol, putine idei si ceva violenta - a indepartat cetatenii de scena publica pana intr-acolo incat acestia, printr-un fel de mecanism imunopolitic, au ajuns sa respinga grefa democratica, cel putin in varianta ei electorala.
Cand doar 40% din populatia urbana participa la vot pentru alegerile locale nu democratia iese castigatoare, ci contrariul ei. Si cum democratia s-a nascut la oras si ramane in primul rand un fenomen urban, absenteismul marilor orase da seama despre o stare de spirit.
Nu e vorba doar despre un regres al pasiunii politice, ci despre un refuz constient si sistematic al proceselor politice.
Iar pentru cei care cred ca prezenta la vot a alegatorilor din zona rurala compenseaza absenteismul oraselor, cazul Stefanesti ar trebui sa dea de gandit. Efervescenta electorala bine platita din comuna ilfoveana nu e decat varful aisbergului. Privite ca un joc elitist, rezervat celor trei-patru formatiuni politice care isi disputa puterea, alegerile locale din 1 iunie au consacrat fuga de urne a celor cat de cat informati si tranzactionarea votului pentru cei carora democratia nu le tine de foame.
Si daca unii vor spune ca asa se intampla si la case mai mari, ca absenteismul e o boala a democratiei, vom arata ca nu mai departe de acum doua luni, la alegerile municipale din martie, francezii, plictisiti de atata democratie, au participat totusi in proportie de peste 65% la vot, iar italienii, o luna mai tarziu, la alegeri combinate, parlamentare si locale, au avut o rata de prezenta de 80%.
Ideea ca absenteismul alegatorilor pericliteaza viata democratica e deja un stereotip consacrat. Si nu e insa intotdeauna asa. Uneori,
