“Jurnalul Naţional” face 15 ani. O ocazie bună să-mi amintesc ce făceam eu acolo, acum opt ani.
Cristoiu zicea că am fost pe la toaletele “Jurnalului Naţional”. N-avea de unde să ştie, pe vremea aia abia se dumirise că găinile chiar nu pot naşte pui vii şi încă se minuna în faţa unui ou proaspăt fiert, aşteptându-l să ciripească.
Am ajuns la “Jurnalul” pentru practică, era tabloid pe atunci. Îmi amintesc perfect, cred că a fost prima dată, după gimnaziu, când m-am îmbrăcat în cămaşă. Deh, mă duceam printre ziarişti. Am băgat jumătate de cutie de gel în freză şi am plecat, gătit ca un manelist, să văd cum devine treaba cu facultăţile care te trimit la practică. Se uitau ciudat la mine, am învăţat, mai târziu, să mă uit şi eu aşa la nou-veniţi. Trec peste partea de adaptare. Cel mai important e că am început, în două săptămâni, să mă uit la orice se găsea în jurul meu ca la o potenţială ştire. Eram vreo 14-15 oameni la “Social” şi ne băteam pe două pagini de tabloid.
După vreo lună de la episodul cămăşii, am fost întrebat dacă nu vreau să rămân. “Adică, cum? Mă şi plătiţi?”. Da, mă şi plăteau. 3.000 de lei vechi pentru ştirea de agenţie, 6.000 ştirea în exclusivitate, 60.000 de lei – deschiderea de pagină, 120.000 – Adevărurile Scandaloase. Cum concurenţa era mare, spaţiul restrâns, iar eu nu eram mai breaz decât colegii mei, la final de lună încasam vreo 500.000 de lei vechi. Mai mult de jumătate îi dădeam pe nişte cartofi prăjiţi garnisiţi cu miros de friptură + un suc la Andi, terasă scumpă din Herăstrău. Nu mă plâng, zău, aşa erau vremurile, începătorii aveau acelaşi statut pe la toate ziarele.
Începuse să-mi placă. Mai ales că mi-au făcut şi carte de muncă. Salariul minim + “acord”, bani plătiţi pentru fiecare bucată scrisă. Cred că în ziua în care am aflat că mi se face carte de muncă a fost singura dată când mi-a fost simpatic Guşă, pe v
