Roman extrem de modern, în literă şi în construcţia narativă, „Patul lui Procust“ este un dosar de existenţe, minuţios organizat şi pus în pagină de autor.

Pledoaria lui Camil Petrescu pentru stilul anticalofil ar putea deruta; dar preferinţa lui subliniată pentru scrierea transparentă, fără înflorituri stilistice, în acord fin cu interioritatea fiecă rui personaj, nu presupune absenţa unui element ordonator. Autenticul nu trebuie confundat cu poetica autenticităţii, cu formula autentistă, conştient asumată de unii dintre prozatorii interbelici. Ei (şi Camil Petrescu, în primul rând) nu „redau“ viaţa. Dimpotrivă, se folosesc de toată abilitatea lor compoziţională, de cele mai rafinate procedee şi tehnici narative, pentru a da iluzia autenticităţii. Îşi construiesc foarte atent scenele, sparg unitatea de perspectivă din romanul tradiţional şi multiplică experienţele, vocile, unghiurile.

Camil Petrescu împinge şi mai departe aici reforma epică iniţiată în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“. Deja, acolo, lucrurile nu mai erau văzute şi prezentate de un narator omniscient şi impersonal, ci privite, trăite şi asumate din perspectiva unuia dintre personaje, Ştefan Gheorghidiu. Acum, nu o singură subiectivitate modelează romanul, ci mai multe, ciocnindu-se şi completându-se, căutându-se şi despărţindu-se.

După scrisorile doamnei T., care deschid romanul, vine rândul lui Fred Vasilescu să intre în scenă, într-o după-amiază de august călduroasă şi leşioasă. În patul Emiliei Răchitaru, oscilând între atracţia fizică pentru mediocra actriţă şi plictiseala pe care tot ea i-o provoacă, Fred citeşte, cu o curiozitate tot mai îndurerată, alte scrisori, trimise de Ladima acestei iubite-cocote. Şi după-amiaza de august se dilată halucinant, cu nucleul de tensiune şi suferinţă care este experienţa lui Ladima. Iar autorul propriu-