De vreo trei ani, ne-am obişnuit - noi, aroganta presă din Bucureşti - să-l considerăm pe Emil Boc caraghiosul de serviciu al clasei politice româneşti.

Nu era comentator care să i se adreseze altfel decât cu „trompeta Cotroceniului“, plus diferite variaţiuni pe aceeaşi temă. M-am gândit la toate aceste lucruri atunci când am văzut că peste trei sferturi dintre clujenii care s-au prezentat la vot l-au reales în funcţie pe primarul lor.

Ce i-am reproşat, noi, ziariştii, lui Boc? Faptul că a fost corect şi discret, în timp ce colegii săi de partid îşi asigurau imunitatea presei oferind informaţii „pe surse“. O mare parte dintre liderii PDL care şi-au câştigat amiciţia ziariştilor bârfindu-i pe Băsescu şi pe Boc au participat la alegerile de pe 1 iunie. Cu rezultate jalnice. Unii au părăsit deja competiţia, iar alţii se pregătesc de un fiasco răsunător. Câţiva, prudenţi, au refuzat pur şi simplu să intre în competiţia electorală. Tot acest grup, care îşi petrecea timpul la sediile din Modrogan, plănuind momentul în care actualul preşedinte al PDL va fi înlăturat şi împărţind posturi în viitorul guvern, are acum în faţă îngrozitoarea perspectivă a încă patru ani de opoziţie.

Şi ce s-ar fi întâmplat dacă Boc, într-un gest de revoltă, ar fi anunţat că s-a săturat de Traian Băsescu, iar PDL îşi va căuta în 2009 un alt candidat la preşedinţia României? Cine era acel lider care s-ar fi putut arunca în competiţia pentru funcţia supremă în stat? Alegerile chinuite de la Bucureşti ne indică răspunsul: nimeni.

Dar lucrul pe care-l apreciez cel mai mult este că Boc s-a dovedit a fi un primar bun. A preluat un oraş pe care Gheorghe Funar îl ţinea prizonier în epoca de aur şi l-a adus pe drumul său firesc. Boc, dar şi Flutur, Johannis sau Ilie Bolojan au arătat că poţi să câştigi alegerile şi prin muncă cinstită, nu doar împărţind