Eu n-am votat. Am jurat, cu un an în urmă, că nu voi mai vota niciodată şi am de gînd să mă ţin de cuvînt. E o decizie de criză, nu una datorată indiferenţei sau lipsei simţului civic. Pur şi simplu, refuz să particip în vreun fel la cacealmaua numită România şi cu prima ocazie promit să emigrez undeva unde voi cîştiga, spălînd vase, mai mult decît primesc aici pentru munci intelectuale. De mai bine de o lună stau în Oneşti, orăşelul moldovenesc în care m-am născut. Şi urmăresc, de la distanţă, campania electorală disperată a celor 5-6 candidaţi pentru primărie. N-am văzut, în toată această risipă de hîrtie, de nervi şi de linişte, nici măcar un singur slogan inteligent. O uniformitate sinistră – în aspectul pliantelor, al „campaniilor“ stradale cu puşti echipaţi în culorile partidului pe care-l susţin, care te momesc jenant cu diverse prostioare. Gratis. Românul se buluceşte, îşi rupe picioarele să prindă şi el, dacă tot e gratis. Ăsta e cuvîntul magic al acestei tranziţii nesfîrşite, condimentate cu salamuri cu surprize, săpunuri cu perle şi pungi de pufuleţi cu hîrtii de un milion. Avem un al doilea tur pe 15 iunie: primarul etern al Oneştilor, un PSD-ist pe care oamenii îl votează pe pilot automat de 19 ani încoace, se întrece cu un PNL-ist cu faţă de filfizon, care pozează pe afişele electorale cu un aer şmecher şi cu mîna în buzunarul pantalonilor. Cu haina de costum aruncată nonşalant pe umăr, ca la o prezentare de modă. Îţi întoarce stomacul pe dos. Cu cîteva zile înainte de primul tur, PSD-istul în funcţiune, ameninţat să-şi piardă matusalemica funcţie, cîrpeşte conştiincios străduţele prăpădite, montează garduri şi improvizează rapid nişte parcuri. Omul are, pesemne, reflexe bune de dinainte de ’89, cînd se spoia gardul pentru vizita tovarăşului. E o zumzăială şi un iureş incredibil în acest orăşel altfel liniştit: se toarnă asfalt, se vopsesc gradur