1. Trecînd peste impedimentul subiectivităţii, una dintre cele mai plauzibile forme de înţelegere a campaniei electorale pentru alegerile locale este aceea de a o privi ca pe un soi de haos conjunctural. O asemenea perspectivă i-ar scuti şi pe alegători, şi pe candidaţi de o prea mare responsabilitate. Mi-am permis această formulare a răspunsului din simplul motiv că din punct de vedere al ideilor, faptelor, întîmplărilor, declaraţiilor, nimic nu mi-a stîrnit interesul, nimic nu mi s-a părut genial, nimic nu mi s-a părut dezagreabil.Ar putea fi invocate diferite aspecte, începînd cu lentoarea discursivă a candidaţilor şi terminînd cu opacitatea imagistică – aspecte care m-au îngrijorat, din simplul motiv că sentimentul de apatie politică este mai degrabă primejdios pentru democraţii. Şi ar mai putea fi aduse în discuţie picanteriile tranzitorii ale zilei de 1 iunie, pe care le socotesc mai degrabă ridicole: un telefon de „îndemn electoral“ primit de la PD-L, duminică dimineaţă, cetăţeni derutaţi pentru că nu îşi găseau străzile arondate etc.

2. Sub aspect general, confruntarea pentru Bucureşti, dincolo de clişeul apatiei, este uşor exprimabilă în termenii lipsei de empatie a politicienilor faţă de alegători. Electoratul are raţionalitatea lui, raţionalitate pe care politicienii par să nu o înţeleagă, deoarece dovedesc a nu pătrunde detaliul inteligenţei electoratului, care este mai degrabă una civică şi mult mai puţin politică. Iar mesajele oferite cu drag în campanie au avut, sui generis, o tonalitate extrem de politizată. Succint, pe cetăţean îl sîcîie mai mult hîrtia şi copacul din faţa blocului, ridicarea gunoiului şi eliberarea traficului rutier decît varii formule politice, alianţe şi independenţe de tot soiul, discursuri grozave şi afişe colorate. 3. Rezultatele sînt, în ansamblu, destul de previzibile, iar explicaţia este în consonanţă cu cele d