Prin urmare, poporul stie intotdeauna ce face. Cel putin asa sustinea unul dintre inaintasii prestigiosi – Simion Barnutiu – si asa zice acum, dupa alegerile locale, presedintele Romaniei, Traian Basescu. Este de inteles de ce un om politic poate socoti, onest sau afisand o politete subtila, ca in viata publica este bine sa urmezi tendinta majoritara exprimata prin vot. Ea te fereste de dezacord cu masa votantilor si face din tine un exponent al vointei acestora. Este insa o astfel de conduita, necesarmente, si garantia unei evolutii a comunitatii inspre o viata mai buna si o imagine mai potrivita in ochii strainilor? Nu, desigur. Urmarind marturiile de epoca, nu ai putea spune ca intre Adolf Hitler si o majoritate confortabila a poporului german nu ar fi existat, cel putin pana la faza a doua, perdanta, a macelului mondial, un acord de principiu. si, cu toate acestea, nici viata politica internationala, nici istoria nu valideaza directia de inaintare si demersurile politico-militare ale Germaniei naziste.
Exemplul poate parea extrem (si chiar este), dar sublinierea accentuata pe care o presupune scuteste de comentarii suplimentare. Faptul ca aici a fost plebiscitat un lider local ori judetean asupra caruia planeaza suspiciuni de coruptie, iar dincolo s-a bucurat de castig electoral un ins venal, care rastoarna in capul conjudetenilor sai caruta cu bani si cazanul cu sarmale, nu poate fi in nici un fel o dovada a adancirii democratiei romanesti. Dimpotriva, prin asemenea cazuri se dezvaluie tocmai carentele sistemului si se semnaleaza necesitatea de a-l corecta.
Prima aplicare a votului pe care obisnuim sa il numim uninominal aduce, printre altele, si acest neajuns. El propulseaza in diverse locuri marcate pe harta, in fruntea bucatelor, insi a caror cariera publica s-ar fi incheiat, poate, daca justitia era neaservita, inflexibila, consecventa
