Cînd eram student, se organiza în fiecare an, prin luna mai, „Sesiunea de comunicări ştiinţifice ale studenţilor“. Comunicările prezentate fuseseră, cel puţin formal, îndrumate de cîte un profesor. Prezentările se făceau pe secţii, adică pe discipline. Comunicările mai valoroase erau premiate de un juriu format din profesori şi autorii lor participau, prin toamnă, dacă nu mă înşel, la o sesiune naţională (sau Conferinţă naţională a cercurilor studenţeşti? nu mai ştiu cum se numea), ţinută, de obicei, la Iaşi. Ani de zile mi-am trecut în autobiografie (cum se numea pe atunci CV-ul, în caz că aţi uitat) menţiunea cîştigată acolo în 1984. Sigur că multe dintre comunicările prezentate erau formale, stîrnite, uneori, doar de orgoliul vreunui profesor care voia să demonstreze colegilor că are şi el emuli. Sigur că, dintre cei care se prezentau, doar o parte aveau să facă, mai departe, cercetare. Sigur că, în definitiv, regularitatea cu care aveau loc aceste sesiuni – ca şi cele ale cadrelor didactice, de altfel – era dictată de presiunile „de sus“, de la partid, de necesitatea de a putea raporta că evenimentul a avut loc şi că studenţii sînt „angrenaţi“ în munca de cercetare etc. Dar, de voie, de nevoie, una peste alta, studenţii chiar erau puşi la treabă, îndrumaţi şi, unora măcar, cu siguranţă experienţa aceasta le-a folosit. De mulţi ani de zile nu s-a mai organizat aşa ceva la noi în facultate.

Deşi elite există în continuare şi studenţi pasionaţi, preocupaţi de matematică, aflaţi la începutul cercetării există. Am încercat anul acesta să reiau tradiţia. A fost greu, foarte greu. Din multe motive, unele neaşteptate. Pe vremea mea, cum se învăţa şi sîmbăta, aceste „manifestări“ se organizau duminica. Avînd, cum spuneam, reflexul format, am plasat-o şi eu în ultima duminică din mai. Au protestat mai mulţi studenţi: în weekend se merge pe munte, se plea