Limfom malign non-Hodgkin. Un diagnostic sec, pe care Florin l-a auzit la 20 de ani. N-a citit în ziare, nu i-au povestit alţii. Doctorii i-au spus, cu câteva luni în urmă, că o tumoare se dezvoltă în corpul său. Şi, cu fiecare zi care trece, aceasta se întinde ca o caracatiţă.Mirosul puternic, un amestec de medicamente şi boală, „umblă“ pe culoarele Secţiei de hematologie de la Spitalul „Filantropia“ din Craiova, răspândindu-se din saloanele ventilate de uşile şi geamurile larg deschise. În paturile din metal ce seamănă cu cele din puşcărie, cearşafurile vechi stau mototolite sub corpurile chircite de durere ale pacienţilor. Legat de un suport printr-un furtun de plastic, Florin stă pe marginea patului, cu ochii la picăturile care se scurg din perfuzie în trupul său. E prin spitale din noiembrie, anul trecut. Atunci au început necazurile. Se afla în Italia pe vremea aceea. „Eu lucram la pâine, în Târgu Jiu. M-am îmbolnăvit de diabet şi am făcut şi o paralizie. Am rămas fără serviciu şi n-am mai avut încotro, am vândut garsoniera şi ne-am mutat la ţară. Florin s-a hotărât să plece în străinătate“, a povestit mama băiatului.
„Îmi ieşea sufletul când urcam“ În Italia, Florin stătea într-un apartament cu unchiul şi cu verişorii săi. Învăţase cu ceva vreme înainte să cânte la chitară şi îşi strângea bănuţii lui. Într-o dimineaţă, s-a trezit cu o umflătură la gât. N-a luat-o în seamă, s-a gândit că-i o simplă răceală sau poate băuse ceva rece cu o zi înainte. Apoi, la o săptămână şi ceva, când voia să se îmbrace, a văzut pe piept nişte puncte vineţii, ce semănau cu nişte varice. „Atunci m-am speriat. Începuse să mi se umfle şi faţa. Aşa mă trezeam în fiecare zi. Dar, până la prânz, mi se trăgea înapoi. Oboseam repede. Stăteam la etajul unu şi până urcam toate scările îmi ieşea sufletul“, îşi aminteşte tânărul cum a început totul. Panicat şi departe de casă, a
