1-4. Nici o idee, faptă, declaraţie nu ne-au stîrnit interesul. Am urmărit campania electorală şi alegerile cumva detaşat şi fără participare. Nu ne-a surprins nimic – nici măcar incidentele penibile derulate la Ştefăneşti, între susţinătorii lui Gigi Becali şi cei ai PSD-ului. Se confirmă întru totul ceea ce era deja vizibil cu ochiul liber: avem un singur tip de candidaţi, un singur tip de partid, un singur tip de alegător, simplificînd şi vulgarizînd la extrem lucrurile. De ce nu s-ar simţi confortabil cetăţenii României, ad integrum, cu variaţiile infinitezimale legate de etnie, sex, vîrstă, profesiune sau stare materială, să voteze un acelaşi candidat ieşit din mîzga postdecembristă. Nu există variante, nici alternative. Dacă în 1990 erau chiar vizibile, acum, în 2008, au devenit inoperante. Totul depinde de calitatea strict particulară a individului, ales sau alegător: mai aşa, precum Cristian Diaconescu şi Ludovic Orban sau Onţanu-Oprescu la rigoare şi, mai aşa altfel, ca inubliabilii Vasile Blaga, Radu Mazăre/Oprişan etc.&Co., produşi de aceleaşi ferme orwelliene.

Îi vor lumea, mulţimile – „gloata“, cu un termen ieşit din uz –, îi vor elitele care amuşină puterea şi grătarul fripturilor oportuniste, viaţa e frumoasă pe la noi, dincolo de trăncăneala care ne amuză şi bombăneala ce ne ridică cheful de un şpriţ izbăvitor. Rezultatele din Capitală sînt cumva normale pentru actualul eşichier politic, e de aşteptat ca frontul anti-Blaga – ce straniu ca numele poetului „mut ca o lebădă“ să fie terfelit de un Vasile oarecare – să-i alinieze şi pe ţărănişti, şi pe socialişti, şi pe liberali, şi pe conservatori, şi pe peremişti, şi pe pinişti sau penegişti într-o dulce devălmăşie ce ar înfrăţi securiştii şi victimele lor, şi comuniştii cu progeniturile şi nepoţii lor deveniţi vajnici anticomunişti (de salon sau de bodegă). Rîsul sinistru al lui Pleşi