Diverse personalităţi intră în scenă cu o alură inconfundabilă, joacă preţ de cîteva pagini rolul principal. Iat-o pe Carmen Sylva, care trăia în excesul darurilor sale, împingîndu-şi bunătatea în milos­tenie nesăbuită, încrederea în credulitate oarbă, entuziasmul în­tr-o rupere de natura lucrurilor, temperată doar de regele Carol I, care, lăsînd-o stăpînă peste "ţara visurilor", o oprea "suav" a se amesteca în treburile politice: "Regina-poetă era lipsită de simţul realului, al măsurii şi al vieţii practice. Exaltarea îi era temperamentală, nu-şi urca vulcanul din puterea regală, care numai cît i-o modula ori i-o îndrepta către disponibilităţile presupuse de libertatea regală. Această libertate era însă primejdioasă şi prin aceea că ambianţa curţii, infinit mai bine structurată decît elanurile ei, construc­tive şi ele, indiscutabil, putea s-o împingă la dezor­dine şi absurdităţi.(...) Aripile ei planau atît de sus, încît nu stinghereau sedimentările politice, lă­sînd dedesubt să se decanteze intrigăriile în viaţa lor scurtă şi fără idealitate. Cu o singură excepţie: aface­rea Elena Văcărescu". Sau figura excentricului conte Robert de Montesquiou, estet fanatic, rudă prin alianţă a Elenei Bibescu, asemănător în multe privinţe cu Oscar Wilde, model al lui J.-K. Huysmans pentru Jean Floressas des Esseintes din A rebours şi al lui Marcel Proust pentru baronul Charlus din A la recherche du temps perdu : "Gentilom coborîtor din una din cele mai vechi familii ale aristocraţiei franceze, care număra mareşali ai Franţei, prelaţi, miniştri etc. şi chiar pe d'Artagnan, eroul romanului Cei trei muşchetari de Alexandru Dumas, Robert de Montesquiou şi-a impus, încă din timpul riguroaselor sale studii iezuite, un stil de viaţă care să surprindă. Nu atît prin stridenţă sau singularitate, cît prin împingerea spre desăvîrşit a artificialului, în vorbire, în scris, în îmbrăcăminte, în