Pentru cineva care a urmărit discuţiile din jurul Raportului de analiză a dictaturii comuniste din România, o primă concluzie care se poate trage este aceea a unui nou eşec al societăţii româneşti în a-şi asuma trecutul, a-i face pe cei responsabili să plătească printr-o lege a lustraţiei şi în promovarea unei culturi a protejării de manifestări similare. Din păcate, au fost prea puţine articole referitoare la conţinutul Raportului în ansamblul său, premisa de la care ar trebui să pornească orice panoramare: nota sa generală. Majoritatea opiniilor exprimate în scris au fost fie atacuri la persoana editorilor, fie remarci fără legătură cu temele Raportului ale unor diletanţi în istoria comunismului, pretexte pentru a discredita în întregime demersul, ca să nu mai vorbim de înşirările de locuri comune ori de cuvinte goale de conţinut. În cele mai multe dintre critici, extrem de rar s-au văzut trimiteri la teorii şi analize valabile de care bibliografia subiectului nu duce lipsă şi care să fie puncte de plecare pentru o dezbatere profitabilă.

Întrebări şi răspunsuri

Pentru ca orice text să aibă o valoare, el trebuie să răspundă unor întrebări. Nici critica nu ar trebui să facă excepţie de la interogarea textului pe care îl supune atenţiei publice. Critica Raportului trebuie să ţină seama de trei paliere de lectură care, invariabil, se influenţează unul pe celălalt şi în care succesiunea nu ţine de importanţă, ci de specific. Primul palier este cel al unei arheologii a ideii comuniste şi a noţiunilor pe care le-a pus în circulaţie. El este cel care produce cunoaşterea privind natura mutaţiilor economico-sociale, politice şi culturale între 1945 şi 1989. Al doilea palier ţine de funcţionarea regimului comunist şi a comportamentului societal, cu reflexele sale de până azi. Practica decizională lipsită de transparenţă a nivelurilor de conducere pol