Harold Bloom mărturiseşte într-un loc că, practicând în tinereţe ingrata meserie de corector, a ajuns la o asemenea rutină încât astăzi nu-şi mai poate - decât cu mari eforturi de voinţă - reciti şpalturile propriilor cărţi. Paradoxul colocvial al cizmarului desculţ pare să-şi găsească, până şi în opera criticilor literari de primă mână, neaşteptate justificări. Asta desigur, dacă ne hotărâm să îi dăm, literă cu literă, crezare. Pentru că bănuiala mea se îndreaptă într-o altă direcţie. Există cărţi pur şi simplu - de la un punct încolo - nemodificabile. Scrise, parcă, o dată pentru totdeauna. Şi capabile să motiveze, dincolo de pedanterii, minuţia ieşită din graniţele firescului pe care o pretinde filologia. Cum să clinteşti un paragraf din argumentaţia care-l face pe Freud un emul nesigur şi orgolios al lui Shakespeare? Cum să excluzi ceva din decriptarea jocului scenic al personajelor lui Beckett, cel din Sfârşit de partidă ?
Nu alta e situaţia câtorva - deloc puţine - dintre cărţile profesorului Paul Cornea. Observaţia nu e numaidecât nouă. Ea se regăseşte, infiltrată difuz sau notată explicit, în toate verdictele publicistice care au încercat, timid, în timp, să depăşească faza obligatorie a conspectului. Restrictivul dosar de presă care însoţeşte, de pe ultima copertă, această ediţie secundă din Originile romantismului românesc e o dovadă de necontestat. Mircea Anghelescu, Nicolae Manolescu, H.-R. Patapievici şi Mihai Zamfir glosează pe rând, excelent şi inevitabil, în jurul acestei evidenţe. Fiindcă, deşi bătător la ochi pentru orice lector conştiincios, caracterul fundamental al unei asemenea cărţi despre romantism trebuie, prin firea lucrurilor, amintit la fiecare nouă intervenţie.
Constatarea o face, de altminteri, mai bine ca oricine altcineva Paul Cornea însuşi, explicând, în postfaţa prezentei reeditări, de ce versiunea din 1972 şi cea din
