La prima vedere, eseurile din volumul Reflecţii filologice, al cunoscutului lingvist şi stilistician I. Funeriu, par a fi creaţia unui mare chiţibuşar. Când sunt tot mai mulţi cei care anunţă apocaliptic moartea cărţii, cel puţin în forma ei tradiţională, maneliştii ocupă prima scenă lirică a ţării, iar bătăturilor din talpa unui fotbalist li se acordă mai multă atenţie mediatică decât, să zicem, apariţiei unei istorii a literaturii române, ce mai contează dacă linia de dialog are/ar trebui să aibă dimensiuni duble faţă de banala cratimă sau că la toate textele scrise cu ajutorul computerului (inclusiv cartea în care I. Funeriu deplânge acest lucru), diacritica literei "ş" este o sedilă, în vreme ce a lui "ţ" este o virgulă? În raport cu toate catastrofele (petrecute deja sau doar prognozate, inclusiv în spaţiul cultural) din jurul nostru, nu cumva războaiele cu mize destul de mici pe care le poartă îi dau lingvistului timişorean alura unui Don Quijote (post)modern, pornit cu tunul la vânătoare de muşte, după cum foarte plastic i-a atras atenţia un confrate, citat chiar în această carte?

Este limpede, de la primele rânduri ale cărţii, că reflecţiile lui I. Funeriu se adresează unui public foarte specializat, aparţinând mediului academic, universitar şi editorial. Dinspre aceste target-uri aşteaptă autorul un eventual feed-back. Este însă la fel de adevărat că cel puţin una dintre ideile sale - cea referitoare la introducerea unui cod tipografic - trebuie discutată cu toată seriozitatea chiar şi de către nespecialiştii industriei cărţii. Toată lumea cunoaşte impactul pe care l-a avut asupra literei scrise trecerea de la maşina de scris la calculator, petrecută la noi la începutul anilor '90. Cei mai mulţi dintre jurnalişti şi scriitori au învăţat din mers să lucreze la noile şi atât de performantele aparate, capabile să scurteze la maximum distanţa dintre