Din toate personalităţile istoriei recente şi vieţii publice româneşti actuale poate că nici una nu merită respectul şi afecţiunea noastră mai mult decât Regele Mihai.

Joi, la Sinaia, ascultându-i discursul cu adevărat regal rostit cu prilejul revenirii la Peleş, ne-am gândit din nou la ceea ce ar fi putut fi România dacă Regele nu ar fi fost forţat să abdice în 1947 şi, mai ales, dacă în 1989 i s-ar fi dat şansa să se întoarcă în ţară. Nu numai că această şansă i-a fost refuzată, dar timp de zece ani regele şi familia sa au fost batjocoriţi public atât de oameni politici care se pretind respectabili, cât şi de o bună parte a presei, din care vom cita la loc de frunte „Adevărul“ primei jumătăţi a anilor 1990. Nimeni însă nu l-a prigonit cu mai multă ură pe Rege decât Ion Iliescu, din al cărui ordin în 1990 fostul suveran a fost oprit de militari înarmaţi pe autostradă şi izgonit din ţară ca un răufăcător.

Deşi în ultimii ani familiei regale i s-a făcut o reparaţie istorică, aceasta vine mult prea târziu pentru a avea mai mult decât o valoare simbolică. România postdecembristă a fost modelată în absenţa Regelui Mihai şi este produsul acţiunii brutale a lui Ion Iliescu şi a tuturor celor asociaţi cu el. Persecutând atâţia ani familia regală, domnul Iliescu s-a definit ca urmaş incontestabil al regimului stalinist care l-a izgonit pe Rege din ţară în 1947. În ciuda a ceea ce în 2001 s-a dorit a fi o reconciliere istorică între Rege şi Ion Iliescu, nimic nu poate şterge diferenţa fundamentală dintre cei doi, cum nimic nu poate restitui României şansele pierdute prin eliminarea Regelui din procesul de reconstrucţie a societăţii după 1989.

Puţini au fost cei care au evocat cu prilejul festivităţilor de ieri de la Peleş rolul nefast jucat în viaţa familiei regale de actualul preşedinte de onoare al PSD. Nu mai „dă bine“ să vorbeşti de rău