Multă lume se întreabă care e soarta lui Mitică în România zilelor noastre. Există un paradox, pe care marele public începe să-l perceapă legat de acest personaj: Caragiale e actual, în timp ce eroul lui a devenit inactual. Omul care era rizibil sau măcar mediocru, comun, la 1900, şi-a schimbat chipul şi pare civilizat, elegant, chiar educat, dacă îl pui faţă-n faţă cu prototipul lui din prezent. Ar merita amploaiatul, muşteriul din cârciumile de gară, omul de pe stradă şi din compartimentul de tren din ziua de azi numele de Mitică?

Răspunsul meu este nu: titlul de "Mitică" e inadecvat şi devine aproape onorific. Bonomul din belle époque, omul cu carenţe mai degrabă stilistice decât de altă natură, nu s-ar recunoaşte deloc în omologul lui de azi. Adevăratul Mitică a murit, a murit de tot. Aşa-zisul Mitică de azi e un impostor. Nu-şi merită numele şi nici renumele! Nici măcar pe Caragiale nu-l merită. Ar fi chiar păcat ca un Caragiale din ziua de azi să-şi irosească talentul pe el. Să-i urmărim avatarurile.

Cel de ieri avea o ţinută care, cum-necum, se integra într-o lume civilizată: ţi-l poţi închipui eventual şifonat, asudat, ştergându-şi faţa cu o batistă cam mototolită. Dar e îmbrăcat corect, adică nu-i lipsesc vesta, şi haina, şi pălăria, şi "legătura de gât" frumoasă, "de şic". Trupul îi e decent acoperit, iar când e mai corpolent, haina-i maschează rotunjimile. Cineva îi spală rufele, îi calcă grijuliu cămăşile, fie şi cu un fier de călcat cu cărbuni şi i le agaţă în dulapul de haine. De Paşti îşi cumpără pantofi noi, pentru că aşa e tradiţia, chiar dacă îi ia cam mici. Vara poartă veşminte uşoare, deschise, din bumbac sau in, plus o pălărie de paie. Iarna are galoşi sau şoşoni, pe care-i lasă la intrare, astfel că noroiul străzii nu ajunge în încăpere, dar el rămâne totuşi cu pantofii curaţi în picioare. Nu aruncă nimic pe jos, pentru