Cazul lui Calistrat Hogaş este, în literatura noastră, unul destul de singular şi presărat de mai multe paradoxuri. În timpul vieţii, scriitorul s-a bucurat de o preţuire limitată, adevărata sa consacrare producându-se după trecerea la cele veşnice. Editat greu în vremea când a trăit, a avut parte de generoase reeditări postume. Nepremiat de nimeni pe când trăia, ba chiar respins de la premiere, a reuşit performanţa de a i se decerna premiul Societăţii Scriitorilor Români post mortem. Receptat la fel de lent a beneficiat, în posteritate, de un tratament plin de atenţie din partea criticii literare şi de o prezenţă îndelungată în manualele şcolare. După 1989, interesul pentru scrierile lui Hogaş s-a diminuat şi scriitorul a reintrat în conul de umbră din care s-a ivit, ceea ce l-a determinat pe N. Manolescu să-l considere "un scriitor aproape uitat". Între timp, ce-i drept, opera lui Hogaş făcuse să curgă multă cerneală pentru studii critice, teze de doctorat sau lucrări de licenţă.

Mircea A. Diaconu se numără printre cei care sunt de părere că, departe de a se fi perimat, opera lui Calistrat Hogaş se poate citi şi reciti cu interes şi la începutul anilor două mii. Cartea sa - Calistrat Hogaş, eseu monografic, Ed. Crigarux, Piatra Neamţ, 2007 - nu este o simplă trecere în revistă a locurilor comune de mulţi ştiute, ci o contribuţie din perspectivă postmodernă la studiul operei hogaşiene. Cele cinci segmente ale sale punctează, în mod jucicios şi într-una din puţinele maniere de abordare viabile - o tratare de tip eseistic, incluzând elemente monografice - aspecte mai mult sau mai puţin discutate ale unei moşteniri literare semnificative, precum şi istoricul receptării ei critice (I. A fost odată o prefaţă...; II. O paranteză contextuală: III. Biografia criticii; IV. Opera; V. O antologie a abundenţei livreşti).

Prima parte glosează pe margine