Nu mi-a picat pînă acum în mînă nici un exemplar din Glasul Patriei, o publicaţie despre al cărei trecut din anii 50 mi-a vorbit într-o seară-noapte, acasă la el, profesorul Crohmălniceanu. Mi-a povestit cîte ceva din amintirile sale din anii 50-60, în mai multe asemenea nopţi. Stăteam în sufragerie, pe o canapea. Croh vorbea încet, aproape în şoaptă. După o primă perioadă în care scrisese cu un entuziasm pe care şi-l condamna retrospectiv despre aşa-numitele comandamente ale realismului socialist, profesorul, om de stînga încă din prima tinereţe, începe să devieze. În urma unui mare concurs literar pentru muncitorii cu înclinaţii literare, afirmă deschis că proza concurenţilor proletari

n-are valoare literară. Cu volumul consacrat lui Liviu Rebreanu, care era o încercare de repunere în circulaţie a romancierului izbuteşte să se pună rău cu vigilii literari ai regimului, care-şi amintesc de funcţiile lui Rebreanu în timpul regimului Antonescu. Pentru deviaţiile sale e silit să-şi facă autocritica. Asta nu ajunge. I se cere să scrie şi în Glasul Patriei. Publicaţia era, o caracterizează scurt Croh, o fiţuică de propagandă care se adresa românilor din exil. I se ceruse să distrugă romanul lui Virgil Gheorghiu A doua şansă care apăruse recent în Franţa. Romanul i se păruse slab, dar iritat de somaţie şi, mai ales ştiind că nu i se cerea o cronică, ci martelarea unei cărţi, predă în locul textului de desfiinţare în nume propriu, un fel de text SF, în care Croh susţine că a inventat o maşinărie de citit cărţi proaste şi povesteşte reacţiile maşinii la lectura romanului lui Virgil Gheorghiu. Solemna operaţiune de desfiinţare a cărţii se transformă într-un text mai degrabă umoristic în care maşinăria cibernetică îşi dă cu părerea, pînă se strică, despre romanul pe care trebuia să-l lichideze autorul textului. Descopăr, zilele trecute, textul cu pricina într-un volum