Despre gesturile largi se spune că sînt teatrale. Şi invers. Tehnică a mişcării, însă nu doar atît. Toate formele largheţii - generozitate, admiraţie, deschidere, complicitate, chiar confort - sînt în felul lumii în semicerc. Închinată, cu replici şi roluri, unui templu din plăpînd. Făcut din aţe sufleteşti cînd dure, cînd moi, al căror desen sentimental, în numele bucuriei şi pentru marile tristeţi, trăieşte din memorie. Aş putea spune, fără să greşesc, de n-ar fi căpătat, cuvîntul, nesuferită coadă de hîrtie, din omagiu. Din emoţia afară de care nu există amintire, fiindcă nu e legătură, alta decît inelele de creştere ale sufletului, repetînd, în ani, aceleaşi drumuri interioare, între cine eşti şi cel care erai. Pudrată de melancolii, amintirea e a teatrului, cum este perspectiva a picturii.

Sînt energii care voalează fotografia şi evită reportofonul. Dar cad, domolite, în mrejele prieteniei, în dulcile capcane ale răbdării curioase, ale solidarităţii recunoscătoare. Acelea pe care le întinde Silvia Kerim, scoţînd, de la patruzeci şi doi de oameni ai scenei, într-un fel sau altul, tot atîtea spectacole. Festivalul lor se cheamă Amintirea ca un parfum..., o carte-album, de dialoguri omeneşti, o fototecă răsfoită bonom, în care esenţialul zăboveşte în anecdote. Distinsă cu două premii ca nişte aplauze (al preşedintelui UNITER şi al publicului de la Gaudeamus), cartea Silviei Kerim e recomandată, dinspre teatru şi dinspre filmul documentar, de Marina Constantinescu şi Laurenţiu Damian. O carte a actorilor "ocrotiţi şi iubiţi", spune Marina Constantinescu, în care libertăţile acordate şi primite cu bucurie îi dau, aparte de ziua trăită cu grabă, consistenţa vieţii unui duh de aer, Ariel... Care, dacă nu intră în destine, "mari, covîrşitor de mari", cum le vede, în decorul generaţiilor suprapuse, Laurenţiu Damian, se risipeşte.

Împotriva risip