Acum mulţi ani am descoperit un soi de complicitate despre care nu ştiam mai nimic. Şi din care m-am înfruptat o bună bucată de timp. Din care am descifrat semnificaţii şi sensuri noi despre teatru şi imaginea pe care o lasă memoriei. Cum se petrece chestiunea asta, ce înseamnă ochii şi perspectivele, cum fiecare privitor-fotograf naşte suita lui de poveşti, succesiunea lui şi construcţia sa palimpsestică. Care îşi cîştigă independenţa. Care rămîne prinsă invizibil de context. Fotograful ca intermediar între poveştile mele şi poveştile lui despre poveştile unui spectacol. Detaliu şi context în imaginea care vorbeşte despre spectacol. Subiectivitate. Subiectivitate. Subiectivitate.

Înainte de '89 la noi se vorbea oarecum în taină despre fotografi şi fotografie. Nu părea să fie socotită nici măcar artă marginală, deşi afară avea din plin onorurile pe care le merita. Am intuit ce forţă fantastică trebuie să aibă artistul fotograf şi ce mînuitor de iluzii este. Orice formă de putere se teme de o astfel de manipulare. Posibilă şi probabilă. O fotografie are un grad imens de libertate. Atunci, mai bine tăcere... fructul interzis, însă, atrage şi seduce, dincolo de orice interdicţie. Asamblate după un alt scenariu, fotografiile spun, de fapt, povestea celui care le-a făcut. Şi asta poate să însemne orice. Chiar şi pericol. Tournier, în romanul său "La goutte d'or", pune în pagină unul dintre cele mai seducătoare discursuri despre imagine şi unicitate, despre arta sinelui şi arta portretistică, despre tabuuri, despre pericolul şi chiar nocivitatea civilizaţiei fotografice. Un păstor berber este fotografiat, pe furiş, de o franţuzoaică. Cu alte cuvinte, imaginea i-a fost furată. Tînărul pleacă în căutarea fotografiei şi a lui însuşi, abandonează oaza din Sahara şi ajunge pînă la Paris într-o călătorie fantastică spre o civilizaţie care ucide unicitatea.