A existat disidenţă literară şi înainte de Paul Goma, dar ea este puţin cunoscută şi rareori invocată. Câteva disocieri sunt absolut necesare. Disting între disidenţa strict politică (de tipul rezistenţei armate din munţi din 1948 până la anihilarea ei) şi disidenţa exprimată prin textul literar publicat cu mari riscuri, fie şi sub pseudonim şi în străinătate. Securitatea a reuşit să deconspire de fiecare dată autorii. Disting apoi între disidenţă şi subversivitate, ambele conţinute în discursul literar, prin diferenţa de atitudine între directeţe şi insinuare, diferenţă care se vede şi în comportamentul cenzurii sau al represiunii: literatura disidentă nu poate fi niciodată publicată în ţară, nici acceptată în vreun fel, în timp ce literatura subversivă, nepercepută ca atare de către cenzură, ci de către cititor, prin complicitate, este publicată şi dobândeşte o circulaţie publică ce se încarcă de un prestigiu ocult. Disting, în al treilea rând, între disidenţa politică a scriitorilor, exprimată prin scrisori deschise şi texte politice, pe care aş numi-o disidenţă biografică, şi disidenţa literară. În sfârşit, las deoparte, disidenţa literară de sertar, adică aceea care nu şi-a căutat la timp o cale de afirmare (de publicare) şi a fost cunoscută numai după 1989, cum este, de pildă, romanul lui Lucian Blaga, Luntrea lui Caron.

Disidenţa nu poate fi discutată separat de exil. Disidenţa, începută acasă, sub dictatură, sfârşeşte fie la închisoare, fie în exil. Orice dictatură tinde să-şi anihileze opoziţia, pentru că nu suportă spiritul critic, nici perspectiva unei alternative la putere. Dictatura se crede de o legitimitate eternă. E adevărat că trebuie să facem o deosebire între disidenţă şi opoziţie. Disidenţa înseamnă (conform DEX) susţinerea unei opinii separate, dar nu total opuse, faţă de majoritatea membrilor unei colectivităţi sau, mai precis, ale