Observaţia Mirei Iosif, din 1980, despre contratimpul receptării lui Samuel Beckett în România se verifică şi astăzi. Atunci era vorba despre întârzierea cu care piesele marelui irlandez au văzut luminile rampei pe scenele noastre, la decenii bune după ce au fost publicate în original, dar şi mult după ce numeroase pastişe autohtone invadaseră deja piaţa. Regizorul David Esrig, al cărui spectacol cu Aşteptându-l pe Godot fusese interzis înaintea premierei, în chiar anul în care Beckett lua Premiul Nobel pentru Literatură ş1969ţ, a rezumat ulterior explicaţiile posibile într-o formulă memorabilă: "Godot nu este o piesă pentru dictatori".

În 2007 (rezonabil mi s-ar părea să ascundem faptul că abia acum), a fost corectată o altă "aberaţie" a culturii române. Două doamne, Florica Ichim şi Andreea Dumitru, au editat în seria "Dramaturgi de azi" de la Fundaţia culturală "Camil Petrescu" o primă ediţie Teatru de Samuel Beckett, în excelenta traducere a Ancăi Măniuţiu. Până aici, nimeni nu părea să se îngrijoreze că acest autor lipsea din rafturile bibliotecii româneşti.

Desigur, Beckett nu este un necunoscut în România. A fost jucat în câteva rânduri, este predat în şcoli şi facultăţi, este citat bibliografic. A fost chiar tradus. De altfel, dintre cele şase piese antologate în ediţia de faţă, doar una, Catastrophe/ Catastrofă, apare acum pentru prima dată în limba română. Celelalte cinci (Ce zile frumoase, Joc, Nu eu, Atunci şi Improvizaţie la Ohio) fuseseră publicate, în altă traducere, între 1965 şi 1985, în revista "Secolul 20". Confruntat cu faima crescândă a autorului, regimul comunist acceptase acest compromis.

Vigilenţa cenzurii slăbea oportun ori de câte ori contextul politic internaţional sau interese conjuncturale o pretindeau. Spectacolul lui Esrig a fost interzis, dar piesa a apărut în volum, în 1970, în traducerea lui Gellu Naum