O gaşcă de băieţi joacă baschet în jurul unui stâlp de telefon de care au agăţat o scândură cu un coş. Picioare în mişcare, ţipete... Hârşâitul şi râcâitul ghetelor pe pietrişul de pe alee pare să le catapulteze glasurile în aerul albastru şi umed de martie, sus, deasupra cablurilor. Rabbit Angstrom, îmbrăcat în costumul lui de lucru, urcă pe alee, se opreşte şi urmăreşte jocul, cu toate că are douăzeci şi şase de ani şi peste doi metri. E atât de înalt, încât nu poate fi asemuit cu un iepure, dar însufleţirea feţei lui albe, paloarea ochilor albaştri şi tremurul nervos al buzei de sus, sub nasul scurt, de câte ori îşi vâră o ţigară în gură, explică, în parte, porecla care i s-a dat încă din copilărie. Stă locului, îngândurat, şi copiii dau năvală spre el, se îmbulzesc.

Prezenţa lui acolo îi stânjeneşte pe băieţi. Se uită cu subînţeles unii la alţii. Ei jucau baschet pentru plăcerea lor, şi nu ca să ofere un spectacol unui adult care se plimbă prin oraş într-un costum cafeniu la două rânduri. Ba chiar li se pare ciudat: ce caută un adult pe aleea asta? Unde îi este maşina? Şi ţigările pe care le fumează fac atmosfera şi mai sinistră. Oare n-o fi unul din ăia care o să le ofere ţigări sau bani ca să se ducă cu el în spatele fabricii de gheaţă? Au auzit ei de asemenea lucruri, dar nu sunt prea speriaţi, în fond, ei sunt şase şi el e unul singur.

Mingea ricoşează din panoul de care-i prins coşul, trece peste capetele celor şase şi aterizează la picioarele celui singur. Acesta o prinde când sare în sus cu o iuţeală care le ia puştilor piuitul. Când se zgâiesc la el, îl văd scrutând norii albaştri de fum de la focurile de buruieni, o siluetă neagră, ca un coş de uzină, profilată pe cerul după-amiezii de primăvară, plantându-şi atent picioarele, învârtind nervos mingea în faţa pieptului, cu o mână mare, albă, întinsă protector deasupra balonului ş