După explozia cu fragmentaţie a tinerei poezii la începutul anilor 2000, ultima perioadă marchează un vizibil recul. Apar în continuare autori noi, abia ieşiţi de pe băncile Facultăţii ori încă studenţi; dar, cu câteva excepţii, ei nu depăşesc nivelul unor simpli versificatori. Şi nici versuri, baremi formal, nu prea se scriu, căci producătorii de astăzi au deprins deja lecţia lenei artistice şi a comodităţii discursive. Acolo unde poeţii adevăraţi, tensionaţi şi reformatori căutau o transgresare a genului liric, o mutaţie la nivelul sintaxei şi în interiorul lexicului, autorii mimetici se instalează confortabil şi previzibil, scriind versuri fără rimă şi ritm, cap şi coadă, reguli gramaticale şi coerenţă simbolică.

O excepţie este, pe lângă cea reprezentată de Gabi Eftimie, foarte tânărul Andrei Doboş, câştigătorul concursului organizat de editura Vinea (ediţia a XVI-a) şi răsplătit prin însăşi publicarea manuscrisului. Mănăştur Story nu este un volum capabil să-ţi provoace insomnii; dar apar în el câteva poeme care îl scot din anonimat pe autor şi care, înmulţite cumva în viitor, vor face să se vorbească mai mult despre el. Andrei Doboş scrie o poezie voit copilăroasă, proaspătă şi senină, îndatorată vieţii de student şi nopţilor petrecute în conversaţii şi libaţii. Prima diferenţă faţă de tinerii furioşi, fracturişti care, stând în cămine studenţeşti similare, au ilustrat abundent şi memorabil o poetică a revoltei (mizerie fizică, degradare socială, marasm moral), constă în aclimatizarea eului liric. Tânărul de douăzeci şi ceva de ani se mulţumeşte cu foarte puţin şi îşi mitologizează secvenţele biografice în felul în care o fac copiii. Chiar aşa se şi simte: ca un "soldăţoi în pantaloni scurţi", un "animal plăpând şi fără apărare", protejat însă de "duhurile acestor străzi", băiatul mamei care îi scrie email-uri sfătuindu-l să nu-şi neglijeze viitoru