Alexandru George este, înainte de orice altceva, un eseist, chiar dacă se consideră un prozator care scrie şi eseistică. Un eseist strălucit, cu un mod capricios de a-şi dezvolta ideile şi cu izbucniri de furie graţioase (dar şi comice, întrucât te fac să te gândeşti la cineva care dă palme politicos). Cunoscând foarte bine literatura română şi literatura franceză, dar fiind informat şi în legătură cu alte literaturi, urmărind de zeci de ani, cu atenţie, viaţa literară românească postbelică, el are acoperire pentru orice afirmaţie (ceea ce nu înseamnă că are întotdeauna şi dreptate).

Eseistul îşi îngăduie plăcerea copilărească de a arăta cu degetul şi a striga "Împăratul e gol!". Din nefericire face aceasta şi când împăratul e îmbrăcat în haine fastuoase. Dar, oricum, este preferabilă demistificarea necruţătoare, chiar şi nejustificată uneori, stereotipiilor de gândire practicate de atâţia comentatori de literatură de la noi.

Publicistica de dată recentă a lui Alexandru George, reprodusă în volumul Litere şi clipe, dovedeşte că autorul nu a obosit intelectual (şi nici nu a devenit obositor), deşi se apropie, oricât ar părea de greu de crezut, de optzeci de ani (s-a născut în 1930). Orice subiect se arată a fi, tratat de el, interesant. Asistăm captivaţi, ca la un spectacol, la regândirea unor idei de largă circulaţie, la corectarea unor informaţii care păreau sigure, la rediscutarea unor cazuri considerate, de multă vreme, închise. Principala calitate a eseistului o constituie luciditatea, dar nu luciditatea "clasică", combinaţie de calm şi obiectivitate, ci una subiectiv-revendicativă de justiţiar solitar. Lui Alexandru George îi datorăm cea mai clarvăzătoare caracterizare a comunismului. Ea ar trebui înscrisă în "raportul Tismăneanu", dar şi în memoria tinerilor născuţi după 1989, care îşi arogă dreptul de a judeca reacţiile celor dinainte