Se înşeală cine crede că un autor care foloseşte puţine cuvinte scrie implicit concis. Există şi unii care economisesc cu stricteţe mijloacele lingvistice, dar textele lor tot suferă de diluţie. Ei practică un fel de vorbărie inutilă în propoziţii scurte. Scriu scurt, dar nu şi cuprinzător.

Această performanţă paradoxală o realizează, printre alţii, Ştefan G. Theodoru, autorul unui volum de poeme într-un vers, Freamăt (Bucureşti, Ed. Amurg Sentimental, 2008). În prefaţă, autorul face o distincţie teoretică (inutilă) între haiku şi "poemul românesc într-un vers": "În linii mari, dacă haiku-ul este percepţia în hotarele unei secunde, poemul românesc într-un vers se naşte din scânteia unui gând privind lumea înconjurătoare cât şi/ sau lumea interioară a poetului."

Putem căuta mult şi bine scânteia unui gând în poemele într-un vers ale lui Ştefan G. Theodoru. El enunţă banalităţi cu aerul că ne comunică idei profunde:

"Nori negri, tună-ntr-una, dar nu cade un strop." (Secetă)

Fraze de acest fel se spun şi la buletinul meteorologic. Şi ce dacă tună şi nu cade un strop? Se întâmplă frecvent aşa. (Chiar şi în unele cărţi de versuri tună, dar nu cade un strop de poezie.)

Citim în continuare:

"Când le văd, puşca-i în casă, când o am, nu le mai văd." (Căprioare în grădină).

Neinspiratul vânător are la dispoziţie o soluţie simplă; să poarte mereu puşca la el. În felul acesta nu ar mai ajunge să ne bată la cap cu probleme generate de lipsa spiritului de prevedere (dar, în treacăt fie spus, de ce trebuie neapărat să împuşte căprioare?).

"Viaţa e-o constantă ce-a variat mereu." (Întotdeauna).

Intimidaţi de profunzimea cugetării, n-o mai comentăm.

Aşa cum nu le comentăm nici pe altele, care seamănă cu adevărurile pe care i le face cunoscute conu' Leonida, în cămaşă de noa