Unui actor nu-i poţi pretinde ca, în afara scenei, să fie sclipitor. De excelat nu trebuie să exceleze decît sub luminile rampei şi în faţa spectatorilor. În schimb, de îndată ce iese din rol şi intră în pielea lui, spontaneitatea i se risipeşte şi relieful i se şterge: devine un om banal a cărui vervă, obţinută cu preţul atîtor ore de repetiţie, dispare. Discrepanţa este cu atît mai dramatică cu cît luăm în seama şi ceea ce spune: căci, scos din matca replicilor învăţate şi desprins de tiparul psihologic al personajelor cu care s-a identificat, limba lui cade. Devine searbădă şi ineptă, precum pasta răstită pe care o auzim pe stradă. Pe scurt, scos din convenţia teatrului, un actor nu se poate reprezenta pe sine cu aceeaşi pregnanţă cu care se prezintă pe scenă. El încetează să mai fie o figură.

Situaţia este de două ori mai tristă în cazul mimilor. A excela în pantomimă înseamnă a te condamna la tăcere perpetuă. Căci nici măcar pe scenă nu mai ai privilegiul vorbelor memorabile sau al replicilor inspirate. Eşti mut, iar muţenia se răsfrînge dăunător asupra întregii fiinţe. Iar dacă cuvintele nu mai sunt de folos, nici calităţile subiacente - timbrul vocal şi dicţia ireproşabilă - nu mai au vreo importanţă. Ele devin variabile secundare pe care, tocmai fiindcă nu le foloseşti, ajungi să le neglijezi. Urmarea este că pantomima te expune riscului de a-ţi atrofia aptitudinea lexicului pînă la pragul alexiei. Cînd ani de zile taci cu gura şi vorbeşti cu trupul, expresivitatea ţi se dezvoltă treptat pe o singură latură: gestul şi ritmul înlocuiesc nuanţa verbală. Devii un saltimbanc ale cărui figuri de stil pornesc din trup şi nu din limbă. De la o asemenea păpuşă mută, învîrtită cu cheia şi lăsată apoi să-şi consume impulsul pînă la relaxarea arcurilor interioare, de la o asemenea păpuşă nimeni nu poate cere prea mult. E îndeajuns o bună condiţie fizică şi un temp