Fixez ici şi colo câte o tresărire, altceva nu fac.

Uneori, seara, trag uşa pliantă, orizontală, de la pod. Cum scara e luminată, iar podul întunecat, parcă văd, deschis, un mormânt aerian.

În urma a tot ce aflăm, secvenţe dintre cele mai luminoase din trecut s-au poluat.

În fond, Securitatea lui Ceauşescu nu voia decât să ştie dacă se pregătea ceva. Pentru un obiectiv unic, atâta desfăşurare de forţe! Sau nu, greşesc, mai voia ceva. Nu să devii şantajabil, nu pare să fi practicat şantajul (abia acum!). Să te altereze frica până la a nu mai fi în stare să întreprinzi nimic. Proiect excesiv, de altfel. Noi, majoritatea, tot nu aveam de gând să îndrăznim. Mai voia şi să se afle în treabă, bineînţeles. Faptul mi se pare benign. Unii chiar credeau în ce făceau. De ăştia mă îngrozesc, retrospectiv.

Decât să fie atât de nepăsători, tinerii ar face bine să-şi pună obsesiv întrebarea fără răspuns posibil: "Eu, în locul lor, cum aş fi trăit?" Deşi, dacă nu şi-o pun, răspunsul este ca şi dat.

Astăzi am funcţionat ca un piston. Ca să nu stau la coadă, mă duc să plătesc taxa de telefon devreme, la ora opt. Calculatoarele sunt în pană. La zece mă duc iar. Când dau să intru, constat: nu am bani. Azi-dimineaţă îi aveam, acum nu-i mai am. Mă întorc acasă şi-i găsesc unde n-aveau ce căuta. La poştă, iar. Calculatoarele tot în pană. Înapoi.

Uneori te cunoşti mai bine în alţii decât în tine însuţi. "Nu mă interesează cititorii acestor pagini", scrie Gheorghe Crăciun. Am scris fraze asemănătoare. Acum, mă crispez şi îmi dau seama: nu merg; nu merg deloc. Nu merge, după ce le-ai scris, să porneşti către editor.

Îşi reproşează că, pierdut în amănunte, nu are perspectivă. "Îmi apropii atât de mult privirea de pământ, că dau cu nasul de obiect. Sunt un miop şi lucrul se vede cel mai bine în pro