"...că ştie toată mahalaua...", aceasta este sintagma cu care oamenii din trecut îşi legitimează spusele ori de cîte ori este nevoie şi în orice împrejurare. Formată în jurul unei biserici, a unei importante personalităţi din epocă, ctitor al unei biserici, al unui loc care spune ceva, mahalaua ajunge să se identifice cu denumirea respectivă: Tuturor Sfinţilor, Apostol, Sfîntul Gheorghe cel Vechi, Creţulescu, Brezoianu, Fîntîna Boului, Flămînda, Kaimata, Icoanei, Popa Cozma, Ceauş Radu, Udricani, Scaune, Mîntuleasa, Răzvan, Olari, Sărindar, Zlătari etc. Am pomenit doar cîteva dintre mahalalele celebre ale trecutului. Unele ne sînt familiare şi astăzi, altele s-au pierdut. Dar mult mai important este "spiritul" acestor mahalale.
De la solidaritate la conflict
Mica comunitate este centrul preocupărilor fiecăruia, iar fragilitatea raportului interior /exterior face ca mare parte din viaţă să fie trăită în spaţiul public. Mai toate activităţile se derulează în curte, în grădină, în uliţă, la cîrciumă, în faţa prăvăliei. Interiorul serveşte mai ales iarna, dar şi atunci vecini şi vecine se adună să lucreze sau numai să bîrfească împreună. Invitaţiile la masă par cît se poate de fireşti şi se fac cu ocazia sărbătorilor sau în zilele de duminică. Ioan ceauş din mahalaua Popa Soare îl invită deseori la masă pe vecinul său Ianache bărbierul cu familia sa, mai ales ştiindu-l sărac şi cu "casă grea". Mihalache, din mahalaua Sfîntul Gheorghe cel Vechi, recunoaşte singur că deseori îşi ia copiii şi mănîncă cînd la soacră-sa, cînd prin "alte părţi" şi nu acasă cu soţia sa, aşa cum ar dori aceasta; într-o zi din vara anului 1769, Turda ceauş îi invită pe Vasile lipscanul şi pe soţia acestuia "să ospăteze bucate", cînd un alt vecin pătrunde în curte, le întrerupe liniştea ospăţului "făcînd pricină de vorbe". La vecin se bate în poartă pentru micile ajutoare, ele se r
